Cel ce scrisese versurile Să muşte ţărâna, printre slugile lui/ Stalin cu-ntreaga-i Rusie!… moare departe cu dorința de a închide ochii în România

 

Înrolat în armata austro-ungară, este trimis pe frontul italian de unde dezertează, intră apoi în Legiunea Română.

Înrolat în armata austro-ungară, este trimis pe frontul italian de unde dezertează, intră apoi în Legiunea Română.

Și-a dorit mult să revină în România unde să-şi închidă ochii pentru totdeauna. Într-o scrisoare datată 12 septembrie 1958, Aron Cotruş preciza: „M-am hotărât să rămân aici, până ce mă voi putea întoarce în România, unde aş dori să-mi închid ochii pentru totdeauna”.

Fugit din țară pentru totdeauna după intrarea Armatei Roșii, scria:

„O armă să crească din pumnul oricui

pentru ceasul mare ce-o să vie:

să muşte ţărâna, printre slugile lui

Stalin cu-ntreaga-i Rusie!…”

Poetul Aron Cotruş, apreciat ca fiind cel mai mare poet ardelean din vremea sa, este cunoscut prin limbajul tumultuos şi vehement prin care îşi exprima revolta faţă de nedreptăţile sociale.

În perioada interbelică, a adoptat o atitudine în favoarea extremei dreaptae, oglindită şi în creaţiile sale.

S-a născut la 2 ianuarie 1891, în comuna Hăşag (azi Loamneş), judeţul Sibiu. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii din Viena, pe care a abandonat-o.

Aron Cotruş a luptat de tânăr, până în ultimele clipe, pentru neamul românesc şi o Românie Mare.

În aceste condiţii elevul Aron Cotruş, de la Liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, a scris cu curaj poezia „Tisa” publicată în Revista „Ramuri” de la Craiova.

În urma publicării acesteia, a fost obligat să-şi părăsească familia şi şcolile Blajului şi să se transfere la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov.

La părăsirea Blajului, Aron Cotruş, a fost sărbătorit de către şcolărimea oraşului, fiind apreciat „un mic martir al cauzei româneşti”.

Tisa

Ursită în lume ai fost, Tisă, să fereci în strune de valuri

Jelirea nădejdilor frânte, străbătându-te-n maluri

Accentele grele de zbucium din iarna durerilor noastre

Le mesteci în lacrimi de jale-n povestea de valuri albastre.

 

Tu-nchizi în cetatea durerii a noastre amaruri rebele,

Povara robiei tirană, cătuşile crunte şi grele,

Furtuna de gând ce străbate şi zguduie cumpăna minţii,

Ce-mbolduri ne dă spre viaţă şi stavilă pune credinţii.

 

Şi codrii şi Crişuri şi Murăş plâng zbuciumul nostru de jale,

Iar Oltul, haiducul sălbatec, stânci grele de munte prăvale,

Pe Iancu-l plâng munţii frăţânii şi vulturii zbor către ceruri,

Din lupta nădejdilor multe, din leagănul multor misteriuri.

 

 Ne poartă pe drumul durerii, pe-un val spumegând întristarea

Şi-n piepturi de zimbri îşi fierbe otrava ei rea răzbunarea,

Din clocot o lume de patimi îşi urlă amarul robiei

Şi-o volbură cruntă de doruri se-nchide-ntre zidul urgiei.

 

La ropotul jalnic de ape, în inimi se zbate durerea

Şi lacrimi ne udă pământul, ne-ncunjură mută tăcerea,

Ne laşi, tu, iubită, în lanţuri, ne laşi să plângem!

Să fierbem în ură durerea şi jalea în plâns să ne-o stingem!

 

Aproape-i doar vremea dorită, când, Tisă, vei fi tu a noastră,

Când fulgere-aprinse de tunuri închide-vor zarea albastră,

Când cornul de luptă suna-va, când morţii vor umple pământul,

Când ruga din urmă a noastră prin ceriuri purta-va cuvântul.

 

Sub tunete grele şi fulger, revoltă-ţi a apelor oaste,

Căci urlă-n adâncuri pământul şi-n gemete codrii pe coaste,

Războinic voinicii pe vale s-alerge cu armele-n mână

Şi-n urmă tăria dreptăţii, pe toate să fie stăpână.

Întors la Arad, şi-a început în 1913 activitatea de gazetar, intrând în redacţia ziarului Românul, apoi, în 1915, a Gazetei de Transilvania din Braşov .

După Primul Război Mondial, stabilindu-se la Arad şi Timişoara în 1920, a condus revista timişoreană Banatul (1927) şi Colecţia Sămănătorul.

A debutat în revista Luceafărul (1908), iar editorial cu un volum irelevant, Poezii (1911), adevăratul său debut venind odată cu volumul Sărbătorirea morţii (1914-1915).

A fost membru în Comisia Interaliată de Propagandă împotriva Puterilor Centrale, cu sediul la Padova, unde a redactat gazeta săptămânală de front Neamul românesc (1918); şef al Serviciului de propagandă pentru unitatea tuturor românilor (1919-1920), funcţie încredinţată în urma armistiţiului de Legaţia României din Roma; preşedinte al Sindicatului Presei din Ardeal şi Banat (1928); diurnist în Ministerul Afacerilor Străine (1929); ataşat de presă la Milano (1930) şi Varşovia (1930-1937), la Bucureşti (1937-1940); consilier de presă la Madrid şi Lisabona (1940-1945); fondator şi director al revistei Carpaţii (apărută la Madrid, Spania); preşedinte al Asociaţiei Românilor din Spania (din 1945).

Membru al Societăţii Scriitorilor Români (1920), a fost distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1926, 1943).

După evenimentele din 1944 a părăsit România, stabilindu-se în Spania (1945-1956), apoi în SUA (din 1957).

A murit la 1 noiembrie 1961, în California (SUA).