„Steagul va fi format din cele trei culori naționale dispuse în trei bande egale așezate vertical…”, a decretat Convenția.
Pictorul David a sugerat ca albastrul să fie plasat la lance.
Culoarea roșie venea de la faptul că regii Franței, în ceasurile de mare restriște, înălțau steagul Sfântului Dionisie (Saint-Denis, primul episcop al Parisului), roșu de sângele martirului.
Această tradiție a fost reluată de parizienii răsculați împotriva regelui Ludovic al XVI-lea. Așa se face că steagul roșu a devenit stindardul luptelor muncitorești. De notat că steagul socialiștilor și comuniștilor atei de mai târziu a fost la origine roșu de la sângele unui mucenic al lui Hristos.
Albul era culoarea unei eșarfe pe care conducătorii armatei și regele în persoană o arborau în luptă, în Vechiul Regim, pentru a-și face cunoscut gradul lor. Abia în anul 1815, sub Restaurație, a devenit simbol al monarhiei.
În ceea ce privește albastrul, acesta era culoarea burghezilor parizieni, în perioada Evului Mediu, în asociație cu roșul.
A fost nevoie de întreaga elocință a lui Alphonse de Lamartine pentru a păstra aceste trei culori.
Pe 26 februarie 1848, la Hotel de Ville, în Paris, poetul, în vârstă de 58 de ani, se adresează astfel socialiștilor:
„Steagul roșu, pe care îl aduceți voi înșivă, nu a făcut decât înconjurul Champ-de-Mars, târât prin sângele poporului în 1791 și 1793, însă drapelul tricolor a făcut înconjurul lumii, odată cu numele, gloria și libertatea patriei.”