Ce simbolizează culorile tricolorului francez

 

Pe 15 februarie 1794, Convenția, adunarea constituantă care a guvernat Franța în timpul Revoluției a stabilit culorile noului steag național.

„Steagul va fi format din cele trei culori naționale dispuse în trei bande egale așezate vertical…”, a decretat Convenția.

Pictorul David a sugerat ca albastrul să fie plasat la lance.

Culoarea roșie venea de la faptul că regii Franței, în ceasurile de mare restriște, înălțau steagul Sfântului Dionisie (Saint-Denis, primul episcop al Parisului), roșu de sângele martirului.

Această tradiție a fost reluată de parizienii răsculați împotriva regelui Ludovic al XVI-lea. Așa se face că steagul roșu a devenit stindardul luptelor muncitorești. De notat că steagul socialiștilor și comuniștilor atei de mai târziu a fost la origine roșu de la sângele unui mucenic al lui Hristos.

Albul era culoarea unei eșarfe pe care conducătorii armatei și regele în persoană o arborau în luptă, în Vechiul Regim, pentru a-și face cunoscut gradul lor. Abia în anul 1815, sub Restaurație, a devenit simbol al monarhiei.

În ceea ce privește albastrul, acesta era culoarea burghezilor parizieni, în perioada Evului Mediu, în asociație cu roșul.

A fost nevoie de întreaga elocință a lui Alphonse de Lamartine pentru a păstra aceste trei culori.

Pe 26 februarie 1848, la Hotel de Ville, în Paris, poetul, în vârstă de 58 de ani, se adresează astfel socialiștilor:

„Steagul roșu, pe care îl aduceți voi înșivă, nu a făcut decât înconjurul Champ-de-Mars, târât prin sângele poporului în 1791 și 1793, însă drapelul tricolor a făcut înconjurul lumii, odată cu numele, gloria și libertatea patriei.”