Ce risca România și ce avea de câștigat dacă războiul continua în 1918?
Preluarea puterii de către bolșevici în Rusia a avut efecte devastatoare asupra Antantei. Aceștia au anunțat imediat că obiectivul lor principal este de a scoate Rusia din război, iar la 5 decembrie au încheiat armistițiul cu Puterile Centrale. La 3 martie 1918, au semnat Tratatul de pace de la Brest-Litovsk.
România a fost țara cea mai afectată de decizia bolșevicilor, deoarece a pierdut legătura teritorială cu Antanta și, odată cu ea, posibilitatea de reaprovizionare. Mai rău, nu dispunea de rezervele armate necesare pentru a acoperi golul lăsat pe front după plecarea trupelor rusești. Prin urmare, factorii politici și militari din acea perioadă au decis că nu mai există nicio posibilitate pentru a continua războiul.
Ce consecințe ar fi avut o înfrângere militară a armatei române în 1918?
Istoricul militar român Petre Otu a dat un scurt răspuns la această întrebare. El consideră că un eșec, anticipat de toate analizele militare, ar fi avut consecințe negative pe termen scurt. Statul român și armata română ar fi fost desființate, iar reconstrucția lor ar fi fost destul de problematice după război, având în vedere ascensiunea spectaculoasă a bolșevismului în Europa Centrală și de Est. Practic, la sfârșitul războiului, pe lângă Rusia, bolșevicii preluaseră puterea în Ungaria, iar în alte țări, în special în Germania, se organizaseră multe alte „revoluții”. Armata română, chiar dacă fusese parțial demobilizată după pacea de la București (7 mai 1918), a fost, la sfârșitul anului 1918 și în 1919, singura putere din regiunea de sud-est a continentului european care a luptat cu succes împotriva bolșevismului, deoarece acesta urmărea să desființeze, atât prin subversiune externă, cât mai ales prin forța armelor, statul român unificat. Să nu uităm că la cererea Aliaților, soldații din corpul expediționar care au intervenit în sudul Rusiei s-au putut retrage sub protecția armatei române.
De asemenea, armata română a pus capăt regimului bolșevic al lui Bela Kun din Ungaria, care amenința stabilitatea în Europa Centrală. Toate aceste aspecte relevă faptul că puterile Antantei nu dispuneau de capacitatea militară necesară pentru a asigura pacea și securitatea în Europa Centrală și de Est la sfârșitul războiului.
Petre Otu susține că:
„Pe termen lung, o rezistență eșuată în fața Puterilor Centrale ar fi sporit credibilitatea națiunii române și ar fi evitat acuzațiile de neloialitate atribuite României de unii politicieni sau istorici din străinătate. Pe plan intern, spiritul de mândrie și solidaritate ar fi fost întărit, deși la nivelul clasei politice este de presupus că ar fi existat dispute asupra „vinovăției” privind această înfrângere.
Ce ar fi avut de obținut România în cazul unei rezistențe de succes împotriva Puterilor Centrale în 1918?
Răspunsul la această întrebare a fost dat tot de Petre Otu:
„O rezistență de succes a armatei ar fi fost varianta ideală pentru România. Și-ar fi respectat pe deplin angajamentele față de aliații săi atunci când a intrat în război, iar prestigiul său internațional ar fi fost foarte ridicat, atât în fața învingătorilor, cât și în fața învinșilor. La Conferința de Pace de la Paris, România ar fi avut un alt statut, dar ținând cont de multitudinea de interese, adesea contradictorii, ale marilor și micilor puteri, nu cred că România ar fi obținut mai mult”.
„În cazul unei rezistențe reușite în fața Puterilor Centrale, ar fi existat consecințe interne care ar fi dus la consolidarea României postbelice. Nu am avut o reacție de la o vreme: Românii ar fi avut o altă stare de spirit, iar disputele din interiorul clasei politice, dar și ale opiniei publice, legate de atitudinea față de inamic între 1916-1918, ar fi fost evitate. Rezistența victorioasă din 1918 ar fi dus, cel mai probabil, la o altă conduită în vara anului 1940, când România Mare s-a destrămat fără o ripostă militară, care era imperios necesară. Pe termen lung, rezistența din 1918 ar fi constituit un reper esențial pentru conștiința națională, similar celei din 1917, în urma marilor bătălii de la „porțile Moldovei”- Mărăști, Mărășești și Oituz”.
