Care a fost rolul spitalului în Anglia medievală

 

În Evul Mediu au existat patru tipuri de spitale: pentru cei bolnavi de lepră, pentru pelerinii săraci și bolnavi, pentru cei săraci și infirmi și pentru cei credincioși și fără adăpost.

Ultima categorie presupunea ca în schimbul unui acoperiș deasupra capului, aceştia să se roage zilnic pentru sufletele fondatorilor spitalului, susține istoricul Sheila Sweetinburgh, pentru historyextra.com.

Internarea într-un spital era la început gratuită, însă în unele cazuri erai redirecționat în funcție de situația ta medicală.

De bolnavi se ocupau îngrijitori necalificați și în rare situații medici.

Abia în 1524, Spitalul Savoy din Londra a fost obligat de întemeietorul său din 1505, Henric al VII-lea, să dispună permanent de un medic și de un chirurg.

Condiții speciale

Se cunosc mult mai multe detalii despre fondatorii spitalelor de după anul 850, decât despre cei care i-au îngrijit pe bolnavi.

De obicei, în spitalele pentru pelerinii săraci, aceștia erau găzduiți pentru o singură noapte.

În schimb, arhiva spitalului St. Thomas din Canterbury arată că cei mai mulți dintre cei internați sfârșeau în scurt timp în cimitirul catedralei din Canterbury.

Nu departe, la spitalul St. John din Sandwich, femeile însărcinate împărțeau trei camere în partea inferioară a spitalului, într-o zonă denumită “camera pentru femei străine”.

Spitalele erau create fără a respecta niciun raport geografic. Erau mult mai multe spitale în zona Gloucestershire decât în Worcestershire.

Inițial leproșii împărțeau spitalele cu cei infirmi, însă spre finalul Evului Mediu spitatele nu mai primeau leproși, în locul lor fiind acceptați doar cei bătrâni și infirmi.

În cele mai multe cazuri, într-un spital erau cel mult 20 de paturi, de obicei doar 12.

Un caz excepțional este cel al spitalului St. Leonard din York, unde existau aproape 225 de paturi pentru bolnavi.

Până și regina a fost refuzată

Termenul de spital nu era folosit prea des, ci mai degrabă expresia “casa pentru leproși, “casa pentru bătrâni și infirmi” sau “casa pentru frați și surori”.

În unele cazuri se percepea o taxă de internare. Administratorul clădirii avea dreptul de a refuza personele nedorite. Mulți apelau la brutarii cu influență pentru a le asigura internarea în spital.

Uneori nu era suficient. Aministratorul Christchurch Priory din Canterbury a refuzat până și solicitarea reginei Philippa, la mijlocul secolului al XIV-lea, de a o interna pe una dintre servitoarele sale la Spitalul St. James.

Asta în condițiile în care regina Phillippa era pregătită să plătească pentru găzduirea servitoarei.

Ulterior, practica plății pentru internarea în spital a devenit una obișnuită.

La spitalul St. John din Sandwich, un bărbat a plătit 1.000 de bucăți de gresie pentru internarea sa.

Unele persoane alegeau să plătească pentru o ședere pe termen nedeterminat.

Suma varia de la un spital la altul, însă la spitalul St. Bartholome, taxa pentru un astfel de serviciu era de 19 lire  (echivalentul a 8500 de lire astăzi).

Pare o suma uriașă, însă trebuie luat în considerare faptul că această persoană putea beneficia pentru câteva decenii de casă, masă, încălzire, încălţări și haine fără plăți suplimentare.

Astfel, ideea de spital se transforma mai mult în ceea ce am numi astăzi azil de bătrâni.

Munceau, se rugau și supraviețuiau

Primul spital, St John din Canterbury, a fost înființat chiar după cucerirea normandă a Angliei.

Existau dormitoare separate pentru femei și bărbați și o capelă comună unde trebuiau să se roage împreună.

La Spitalul St. Andrew din Kent, ei erau obligați să recite de 300 de ori pe zi, Crezul, Tatăl Nostru și Ave Maria, în semn de prețuire pentru binefăcătorii lor.

În realitate, cei mai mulți dintre cei care ajungeau într-un astfel de spital erau obligați să și muncească, bărbații la câmp, iar femeile în brutării sau să aibă grijă de cei cu adevărat bolnavi. Exista o rație strictă de mâncare pentru toată lumea. Unele spitale ofereau mâncarea care nu a fost acceptată la piață, adică de calitate inferioară.

Spitalele, de regulă, erau sărăce, iar în timpul ciumei bubonice, cele mai multe au fost închise.

Exista corupție în spitale și la acea vreme.

Erau și probleme de disciplină care necesitau corecţii fizice.

Un astfel de caz este cel al Petronellei Boys, care s-a internat în spitalul St. John din Sandwich după moartea soțului ei.

Conform arhivei spitalului, corportamentul ei s-a schimbat după aproape un deceniu și a fost dată afară din spital.

Pentru mulți, spitalul era perceput drept un hotel de lux al acelor vremuri cu nivel ridicat de trai și securitate.