Timofti
Frundzîșoară d-un nohut,
Of, di ci maicî m-ai făcut?
– Ieș, Timofti, din mormânt,
Vedz jîdanii cum ti vînd
Și moscalii te-o-mpușcat.
Șasî gloanț în tin-o dat.
Nu pre mult ăi alergat.
La pomînt tu ăi chicat.
Jîdanii te-o-ncongiurat,
Cu postoronca te-o legat,
Pi murgu l-o-nhămat
Șî Dubăsarii o-ncongiurat.
Sora ta Sașa o audzît
Și-n fuga mari o vinit.
În glas mari le striga,
Șî jîdanii n-o lăsa.
Șî cu funia o lega.
Ie la funi nu sî da
Șî-n gura mari tot țîpa:
– Ieș, Timofti, din mormînt
Șî fă umbrî pi pomînt.
Vedz jîdanii cum ti vând!
Acest cântec are următoarea poveste:
În satul Coșnița din raionul Dubăsari, tânărul Timofti, orfan de tata, n-a răspuns la ordinul de mobilizare al Sovietelor pentru a lupta împotriva polonezilor în 1920.
Împreună cu alți flăcăi s-a ascuns în pădurea din sat.
Dar pe urmă fiind alungat și-a mutat ascunzătoarea în cerdacul casei, unde a fost prins de soldații bolșevici și dus la Dubăsari, reședința raionului, legat de mâini și de picioare.
Acolo, autoritățile l-au dezbrăcat, l-au legat de un cal cu o funie și – în fuga mare – au înconjurat Dubăsariul.
Apoi, când abia mai răsufla, a fost împușcat.
Scena s-a petrecut în vara anului 1920, în văzul tuturor.
Mama tânărului a murit pe loc, iar sora de care amintește cântecul, a înnebunit.
Cântecul a fost compus de un cerșetor orb, care cânta la ușa bisericii, de unde a fost cules.
Jalea înstrăinării
Nota dominantă în poezia populară transnistreană era cântarea înstrăinării și a Nistrului, mai explică autorul articolului din care citez:
„Această înstrăinare reflectează în cuvinte mișcătoare jalea seculară abătută asupra frânturii neamului aruncate peste Nistru.
Astfel, ea amintește locurile părăsite:
La noi era șî vara, varî
Șî primăvara, primăvarî,
ca apoi să plângă:
Di atîta-nstreinari
Nu pot mergi pi cărări.
Ard-o focu di streinătăți,
C-am agiuns tari diparti,
Pisti Nistru, pisti api,
Undi nici hîrtia nu răzbati.
România apare în cântecele acestea subt numele de „țară”. Românii transnistreni n-au uitat-o niciodată, cu toate vicisitudinile vremurilor.
De acea nu fără nădejde, și întocmai ca fiul rătăcit, cântărețul de pe acele meleaguri spune cu amar:
Dimineața, când mă scol
Es afarî-ncetișor
Șî mă uit în țarî cu dor.”
Sursa: N. P. Smochină, Din literatura populară a românilor de peste Nistru, Anuarul arhivei de folklor al Academiei Române pe anul 1939
