Calendarul gregorian (sau de stil nou) a înlocuit calendarul iulian (numit şi de stil vechi).
Conform noului sistem de calcul, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582 (noul calendar a fost adoptat de România în anul 1919, când 1 aprilie a devenit 14 aprilie).
Grigore al XIII-lea a procedat la reformarea calendarului printr-o bulă papală, Inter gravissimas, emisă la 24 februarie 1582, potrivit history.info.
Învăţaţii şi astronomii care îl consiliau pe Papa Grigore al XIII-lea pe tema reformelor erau Christophorus Clavius şi Aloysius Lilius.
De ce a fost introdusă reforma calendarului, în primul rând?
Problema este că Pământul nu îşi termină mişcarea de rotaţie în jurul Soarelui în 365 de zile exact, ci în 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi circa 45 de secunde.
Fostul calendar iulian a rezolvat această problemă introducând un an bisect, care adaugă o zi, o dată la patru ani.
Problema era că, astfel, anul a fost corectat pentru a dura 365 de zile şi şase ore, ceea ce înseamnă 11 minute şi 15 secunde în plus.
Aceste 11 minute şi 15 secunde se acumulau anual, când era utilizat calendarul iulian, aşa că înainte de 1582 se acumulase un număr mare de zile în exces.
Este interesant de notat că obiectivul reformei gregoriene era de a readuce data la stadiul în care exista în 325, în perioada primului Conciliu de la Niceea.
Noul calendar gregorian a fost corectat astfel încât cele 11 minute şi 15 secunde suplimentare să nu mai apară în plus în fiecare an.
Calendarul gregorian care este folosit în lume şi în ziua de astăzi, a fost adoptat mai întâi de ţările catolice.
Chiar dacă bula papală care a reformat calendarul nu avea nicio putere dincolo de Biserica Catolică, ţările catolice – inclusiv Spania, Portugalia şi Italia – au adoptat rapid sistemul, scrie historyextra.com.
Protestanţii europeni au respins schimbarea, din cauza relaţiei cu papalitatea, temându-se că e o tentativă de a le anihila mişcarea. Abia în 1700 Germania protestantă a acceptat schimbarea, iar Anglia a rezistat pânâ în 1752.
Ţările ortodoxe s-au agăţat de calendarul iulian până mai târziu.
Din cauza opoziţiei Patriarhiei de la Constantinopol de a prelua acest calendar din motive politice şi religioase, în ţarile din est, s-a ajuns ca la 1900 calendarul iulian folosit aici să aibă o întârziere de 13 zile faţă de cel gregorian.
În momentul în care s-a făcut şi aici acestă corectare a apărut stilul nou, care consemnează datele după calendarul din 1582, şi stilul vechi, care se bazează pe calendarul iulian.
Este important de ştiut că şi în Ţările Române, mai ales în secolul al XIX-lea, calendarul gregorian era destul de des folosit. Totuşi el nu va fi adoptat decât în anul 1919, pentru a intra în vigoare în 1924, când ziua de 1 octombrie a devenit 14 octombrie.
În anul 1919, România a fost una dintre ultimele ţări care a trecut la calendarul gregorian, o iniţiativă necesară, mai ales că vechiul Calendar iulian nu mai corespundea cu observaţiile astronomice, dar nici cu practicile agricole ale timpului.
Mai întâi, reforma calendarului s-a produs pe cale administrativă, prin decret. Sfântul Sinod a refuzat să adopte noua datare a zilelor anului până în 1924.
Ceea ce părea normal şi uşor de adoptat, s-a dovedit mai greu decât îşi putea imagina oricine.
Noul calendar a stârnit nedumerire în rândul credincioşilor, obişnuiţi cu stilul vechi, iar foarte mulţi preoţi şi credincioşi au refuzat să treacă la noul calendar, astfel că şi astăzi sunt foarte multe comunităţi care se conduc în continuare după Calendarul iulian.
După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite, potrivit enciclopediaromaniei.ro.
Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi.
Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar.
Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură.
