Imperiul abasid și-a început declinul în perioada ultimilor ani ai domniei lui Harun Al-Rașid, ca urmare a efectului cumulat al abuzurilor administrative, injustițiilor sociale, revoltelor sclavilor și tensiunilor religioase dintre șiiți și sunniți.
Prosperitatea imperiului stătea pe baze fragile: impozitul vărsat de „necredincioși” (creștini, evrei…) al căror număr tinde să scadă ca urmare a opresiunii și sclavia, care dădea naștere la revolte periodice.
La început, pentru a-și cultiva imensele domenii agricole și în special plantațiile de trestie de zahăr, bogații Bagdadului își procurau mână de muncă ieftină de la europeni. Negustorii venețieni fac averi frumoase vânzând prizonieri de război din zonele slave, încă păgâne. Însă acest comerț scade pe măsură ce slavii se convertesc la creștinism.
Arabii se orientează atunci spre Africa neagră, unde sclavia este o instituție puternică. Mulți dintre sclavi, care ajung slujitori în haremuri, sunt castrați pentru a nu se putea înmulți și pentru că aprovizionarea este ușoară, iar „marfa”, ieftină.
O mie și una de nopți abundă în comentarii brutale sau obscene legate de relația arabilor cu negrii.
Numeroși sclavi negri, numiți Zenj (cuvânt arab care îi desemnează pe africani), trudesc din greu în zonele agricole mlăștinoase aflate de-a lungul râului Shatt Al-Arab, în sudul Irakului actual.
Încă de la începutul ocupației musulmane, în 689, este semnalată o revoltă în Mesopotamia printre sclavii africani folosiți la construirea unor orașe precum Basorah sau la asanarea mlaștinilor care se întind la confluența Tigrului cu Eufratul. Revolta a fost înăbușită în sânge.
Cinci ani mai târziu, urmează o nouă răscoală, de data aceasta mai bine pregătită. Ea îi adună pe sclavii din Irakul de Jos, pe sclavii folosiți la paza cirezilor în provincia Sindh din India dar și pe dezertorii din armata califului.
În ciuda unor victorii inițiale, și această răscoală este înăbușită.
La mai bine de un secol și jumătate după aceea, în 869, se desfășoară în același loc cea mai importantă dintre toate revoltele de sclavi. Ea apare după o perioadă de anarhie de după moartea califului El-Mutawakkil, în 861, asasinat de garda sa turcă.
Nemaisuportând regimul de exterminare la care erau supuși, Zenj se ridică la chemarea unui agitator musulman venit din Persia, pe nume Ali ben Muhammed, zis și „Sahib al-Zenj” („Stăpânul sclavilor”).
Poet de curte al califului, el face parte din secta egalitaristă a „kharidjiților”, pretinde că este descendent al califului Ali și se prezintă ca „Mahdi”, ultimul trimis al lui Dumnezeu.
Sub conducerea sa, sclavii pun mâna orașele din regiune și reușesc să pună pe fugă mai multe oști. Prizonierii suferă soarta rezervată până atunci sclavilor: torturați, masacrați, mutilați, aserviți…
Sclavii anung să întemeieze un embrion statal, cu monedă proprie și tribunal. Pe 7 septembrie, triumfă reușind să ocupe Basorah, capitala Irakului de Jos.
La Bagdad, îngrijorarea este maximă că Zenj ar putea lua cu asalt capitala. Califii care se perindă pe tron își mobilizează toate armatele și îi împing pe rebeli din ce în ce mai mult înapoi spre mlaștini.
Hotărârea foștilor sclavi negri scade și ea pe măsură ce „Mahdi” Ali îi împinge tot mai jos pe scara socială, acordând importanță doar anturajului său alb.
În sfârșit, armatele califului îi înving pe rebeli în anul 883. Ali ben Muhammed și ofițerii săi sunt uciși în luptă sau executați. Majoritatea foștilor sclavi mor cu arma în mână. Dar o parte dintre supraviețuitori, recunoscuți pentru vitejia lor, sunt integrați în oștile califului.
Potrivit Cărții Negre a Colonialismului, scrisă de Catherine Coquery-Vidrovitch și apărută în 2003, Revolta Zenj a făcut între 500.000 și 2,5 milioane de victime. Ea va zgâlțâi din temelii imperiul arabo-persan, provocând începutul declinului acestuia.
