Chaplin a fost un adept convins al filmului mut, încrezător în puterea absolută a gestului și a mimicii, considerate de el limbajul universal.
În 1936, trecuseră zece ani de la apariția primului film vorbit. Cedând presiunilor, Chaplin introduce în noul său film elemente sonore, cu multă parcinomonie, semănând mai degrabă cu niște tușe ironice.
„Timpuri noi” este una dintre marile sale capodopere. Și totodată ultimul film mut al lui Chaplin. Cu excepția câtorva scene vorbite, cea mai mare a filmului este mut.
Totuși, în acest film putem auzi pentru prima oară vocea lui Charles Chaplin, în scena din restaurant, cântând „Titina” într-o limbă inventată de el.
O nouă ironie la adresa filmului vorbit, care i se părea un nonsens.
„Timpuri noi” este o critică mușcătoare la adresa „progresului cu orice preț”. La adresa dictaturii tehnologice care zdrobește și anihilează omul. Transformându-l într-o mașină, care nu trebuie să gândească. Singurul lucru permis este să se supună și să execute.
De aceea, cu excepția cântecelului absurd din restaurant, singura voce care se aude pe coloana sonoră a filmului este cea a președintelui companiei industriale, retransmisă prin intermediul megafoanelor. Amenințătoare și autoritară.
Prin contrast, muzica de fundal are rolul de a emoționa, de a marca diferența față de mașinile fără suflet.
În 1941, Chaplin avea să declare că muzica de film trebuie să adauge emoție la cea sugerată de imagini, însă nu trebuie niciodată să semene cu o muzică destinată concertului. Ea trebuie să rămână „vocea camerei”.
Aranjorul său muzical, Meredith Wilson, spunea despre Chaplin că acorda o atenție foarte mare detaliilor muzicii, sensibilității în găsirea frazei muzicale și tempoului perfect care să exprime emoțiile pe care dorea să le transmită spectatorului.
De altfel, în timpul carierei sale americane, Chaplin i-a frecventat pe Rahmaninov, Horowitz, Stravinsky și Schoenberg.
În fine, „Timpuri noi” și trecerea la cinematograful vorbit vor însemna dispariția lui Charlot, cel mai faimos vagabond din lume.
