Zeci de mii de cetățeni au răspuns chemării Washingtonului. Printre ei, și o familie din Pleasantville, statul New York, al cărei câine, pe nume Chips, tocmai îi atacase pe gunoieri. Chips, încă pui, era o corcitură de Ciobănesc german cu Collie și Husky. În 1942, el a fost trimis la War Training Center din Front Royal, Virginia. Dintre cei 18.000 de candidați patrupezi, 10.000 au fost găsiți apți de serviciul militar. Printre ei, și Chips.
Primele așa-numite K-9 Corps au fost destinate „frontului intern”, mai ales pentru paza cazărmilor și a altor obiective militare. Însă, în 1943, 15 câini militari au fost trimiși peste ocean. Prima misiune a lui Chips a fost să păzească buna desfășurare a istoricei conferințe Roosevelt-Churchill, care a avut loc în Casablanca, în ianuarie, același an.
Mai târziu, el a călătorit în Europa și Africa, fiind câine de pază la tancuri, înrolat în Armata a 7-a a generalului George S. Patton.
Prima sa faptă eroică a fost să-și alerteze trupele despre existența unei ambuscade. După ce a depistat inamicul, a alergat înapoi la bază cu capătul unui cablu telefonic atașat la zgardă de ofițerul însoțitor, astfel că plutonul său a putut lua legătura cu acesta și a afla despre capcană.
Tot în acel an, l-a însoțit pe dresorul său, soldatul John P. Rowell, în Sicilia.
Într-o zi, pe când patrulau pe coastă, au nimerit sub un tir inamic venit de după o cazemată. Încălcând regulamentul, Chips a fugit de lângă soldatul Rowell și a sărit peste cazemată, drept în mijlocul inamicilor. Nu a fost nevoie de mai mult de câteva minute ca mitraliorii să se predea, răniți și înspăimântați de colții lui Chips.
Deși acest act de bravură aproape l-a costat viața – a fost rănit la cap de un glonț, iar pielea i-a fost arsă de praf de pușcă – s-a întors la datorie chiar în acea seară. Peste doar câteva ore, noaptea, a depistat un grup de zece militari italieni, permițând astfel plutonului său să îi captureze.
Chips a ajuns un câine faimos. În același an, a primit decorațiile Purple Heart și Silver Star. Apoi au urmat alte onoruri, astfel că afurisita corcitură care speria gunoierii din Pleasantville a ajuns cel mai decorat câine din Al II-lea Război Mondial.
La scurt timp, Dwight Eisenhower a ținut să-l cunoască pe eroul patruped. Când generalul a vrut să-l mângâie, Chips, prea puțin impresionat de stelele acestuia, i-a mușcat mâna ușor, în semn de avertisment să păstreze distanța regulamentară.
În ziarele și revistele americane au început să curgă povești despre Chips și faptele sale de bravură. În ianuarie 1944, New York Times a publicat un articol cu un titlu de-o șchioapă: „Un câine militar este primul care va primi decorația DSC”. DSC însemna „Distinguished Service Cross” și era a doua decorație ca importanță, după „Medal of Honor”.
Pe lângă simpatie, această informație a iritat mai mulți ofițeri de rang înalt din armată. Cum era posibil ca un câine, care în scriptele militare figurează ca „echipament”, să primească decorații destinate oamenilor?
Mai multe scrisoiâri mânioase au fost trimise Congresului. După trei luni de dezbateri, aleșii au decis că trebuie să se pună capăt decorării câinilor. Lui Chips și altor colegi patrupezi li s-au luat medaliile.
Cu toate acestea, militarii din Divizia a 3-a Infanterie l-au decorat neoficial pe Chips ordinul Theater Ribbon cu vârfuri de sâgeți și opt stele, într-o ceremonie impresionantă.
La șapte luni după ce s-a întors acasă, Chips a murit în urma rănilor suferite în timpul serviciului său credincios.
Meschina decizie a politicienilor de a-l lipsi de medalii nu i-a știrbit eroului cu coadă nimic din faimă. Dimpotrivă, legenda sa a continuat să crească. În 1990, Disney a realizat filmul „Chips, câinele de război”.
Alți eroi patrupezi rămân anonimi, sacrificați pe teatrele de luptă ale oamenilor. Probabil că cea mai mare astfel de jertfă s-a înregistrat cu prilejul retragerii rușinoase din Vietnam, când mulți câini de luptă au fost părăsiți de armata americană împreună cu restul „echipamentului”.
