La 1935, cel mai bătrân dintre podgorenii din Nicorești era moș Ștefan Mariș, de 84 de ani, pe care reporterul Ilustrațiunii Române l-a găsit prezidând masa tradițională de sfârșit de cules.
Și moș Ștefan s-a apucat de depănat amintiri:
Era, odată. Nicoreștii, în care ne-am născut și în care stăpânim de zece generații destule petece de podgorii, erau cu totul alții decât sunt astăzi…
Cules de vii? Astăzi, o rămășiță, o amintire din ceea ce era odată…
Petrecerea culesului ținea cel puțin o săptămână…
Și era atâta belșug de rod încât orice drumeț putea să-și încarce câte damigene dorea, numai vase să fi avut…
Dintre datine s-a mai păstrat decât una singură: oala.
Podgoreanul trebuie să bea dintr-o oală nouă mustul din primul teasc…
Cine nu bea, nu-și poate vinde vinul, sau, în cel mai bun caz, nu mai vede în anul ce vine nici pe jumătatea rodului…
Apoi, o petrecere cu culegători și cu prieteni…
Din vița românească mai am câțiva butuci de băbească și coarnă…
Îi păzesc ca pe ochii din cap.
Ei îmi amintesc tot trecutul acestor îmbelșugate podgorii care mi-au umplut zilele de bucurie…
Trăiesc și astăzi din bucuria și lumina zilelor de odinioară când cineva se putea mândri că era podgorean la Nicorești…
Pe vremea când se vindea vadra cu un firfiric, vadra-vadră și mai ales omul era om…
O fi și astăzi e rod îmbelșugat, dar eu nu mai cunosc lumea și lumea nu mă mai cunoaște.
Sunt un întârziat ca și butucii mei de viță românească care au supraviețuit filoxerei.
Trăiesc și eu printre ceilalți, după cum trăiesc și butucii mei printre butucii de viță americană.
O singură data pe an mă apucă dorul de ce a fost odată: la cules.
Dar culesul trece și uit și eu cum se uită toate…
