Criza a luat sfârșit atunci când Uniunea Sovietică a permis sosirea ajutoarelor americane, britanice și franceze, care erau trimise pe calea aerului în Berlinul de Vest, operațiune cunoscută sub numele de Operațiunea Vittles.
Orașul Berlin era împărțit în patru zone, denumite, apoi, Berlinul de Est și Berlinul de Vest. Sectoarele francez, american și britanic constituiau o enclavă în zona de ocupație sovietică și, prin urmare, un punct de acumulare a tensiunilor corespunzătoare prăbușirii alianței occidentale cu Uniunea Sovietică din timpul războiului.
La 18 iunie 1948 cele trei sectoare occidentale au promulgat legi noi, intrate în vigoare de la 20 iunie, care scoteau din circulație moneda de ocupație și introduceau marca germană, Deutsche Mark, cu scopul de a efectua presiuni asupra lui Stalin pentru reunificarea Germaniei și a impulsiona reconstruirea țării.
Sovieticii au obiectat la această mișcare, ei dorind o Germanie dezarmată.
La 24 iunie 1948 Uniunea Sovietică a blocat accesul la cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, aflate în interiorul zonei controlate de sovietici, oprind accesul pe căile rutiere sau pe cale ferată care treceau prin Germania controlată de sovietici.
Rușii au tăiat și curentul electric
Puterile occidentale nu negociaseră cu sovieticii un pact care să garanteze aceste drepturi de liberă circulație.
În timpul discuțiilor de la Conferința de la Londra, sovieticii au respins argumentele că dreptul de ocupare a Berlinului și utilizarea drumurilor în precedenții trei ani au oferit Occidentului dreptul de a folosi la discreție rețeaua rutieră și feroviară.
Pentru a crește presiunea, sectoarele occidentale ale Berlinului au fost izolate de la rețeaua electrică a orașului, oprind accesul locuitorilor la energia electrică în scopuri casnice sau industriale.
Operațiunea Vittles
Comandantul zonei de ocupație americane din Germania, Generalul Lucius D. Clay, a propus trimiterea unei coloane blindate rutiere pașnice, pe autostrada din vestul Germaniei spre vestul Berlinului, dar care să fie capabilă să se apere în cazul în care ar fi oprită sau atacată. Președintele Harry S. Truman a considerat această opțiune ca un factor de risc ce ar putea duce la război.
Lui Clay i s-a cerut să lucreze împreună cu Generalul Curtis LeMay, comandant al Forțelor Aeriene ale SUA din Europa, pentru a vedea dacă ar fi posibilă crearea unui pod aerian.
La 25 iunie Clay a lansat ordinul unui masiv pod aerian, care a durat 462 de zile și care a dus provizii în sectoarele vestice ale Berlinului peste blocada instituită în perioada 1948-1949.
Primul avion a zburat de-a doua zi, iar primul avion britanic pe 28 iunie. Această aprovizionare aeriană a Berlinului a devenit cunoscută drept Podul Aerian al Berlinului.
Acțiunii SUA i s-a dat numele de Operațiunea Vittles.
Sute de avioane, botezate Rosinenbomber („bombardiere cu stafide”) de către populația locală, au fost folosite pentru a transporta o gamă largă de provizii (făină, zahăr, legume deshidratate, sare, lapte praf, etc), inclusiv peste 1,5 milioane de tone de cărbune.
La apogeul operațiunii, pe 16 aprilie 1949, un avion aliat ateriza în Berlin în medie la fiecare minut și fuseseră livrate 12.941 tone în doar 24 de ore.
La 4 aprilie 1949, puterile vestice au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, punând bazele NATO, prin care un atac asupra uneia ar fi fost considerat atac asupra tuturor.
URSS a ridicat blocada la ora 00:01, în ziua de 12 mai 1949. Podul aerian, însă, a continuat până la 30 septembrie (acumulând 15 luni de activitate), națiunile vestice dorind să asigure suficiente provizii în cazul în care sovieticii ar fi re-instituit blocada.
