Tatăl micului Hans Christian, visând la glorie, se înrolează în Marea Armată a lui Napoleon, în 1812, și moare patru ani mai târziu.
Cum mama sa este analfabetă, iar bunicul este nebun, bunica este cea care se ocupă în principal de educația nepotului său.
La vârsta de 14 ani, adolescentul pleacă de la Odense la Copenhaga, unde încearcă să publice piese de teatru și poezii. Viața i se schimbă radical când îl întâlnește pe Jonas Colin, directorul Teatrului Regal, care îl ia sub protecția sa și îl trimite la liceu.
Obiect al ironiilor și batjocurilor colegilor, tânărul își păstrează ambiția nebună de a ajunge la gloria literară.
Intră la Universitate, unde studiază filologia și filosofia.
Cu diploma în buzunar, în 1830 pleacă în descoperirea Europei. Din Norvegia în Scoția, din Italia în Orient, vizitează în anii următori toate țările pe care le consideră importante.
Întâlnește personalități importante și reușește să le câștige simpatia. Printre prietenii săi cei mai iluștri se numără Franz Liszt, Victor Hugo sau Charles Dickens.
Călătoriile îl inspiră să scrie povești pitorești și chiar mici romane.
Însă, odată cu publicarea unei culegeri de povești pentru copii, în 1835, la vârsta de treizeci de ani, îi aduce definitiv celebritatea.
Din acest moment, reușește să publice într-un ritm impresionant de un volum pe an. Emoționante, izvorâte din propria sa imaginație sau din amintirile din copilărie, poveștile sale amestecă în mod încântător realitatea cu lumea minunilor.
Poveștile sale sunt cel mai adesea triste, rareori încheiate în mod fericit (Crăiasa zăpezilor). Spre deosebire de poveștile Fraților Grimm, publicate în anii 1812-1822, cele lui Andersen nu au nici un fel de pretenții moralizatoare.
Urât și hipersensibil, celibatar de voie, de nevoie, în Rățușca cea urâtă, una dintre cele mai cunoscute povești ale sale, Andersen se descrie pe sine.
Întrebat de criticul Georg Brandes dacă are de gând să-și scrie biografia, îi va răspunde: „Este deja scrisă în Rățușca cea urătă”.
În 1867, orașul său natal îl face cetățean de onoare și are fericirea de a participa la inaugurarea propriei sale statui.
Ultima sa biografie – Povestea vieții mele (1853) – începe cu aceste cuvinte: „Viața mea este o frumoasă poveste cu zâne, bogată și fericită”.
Moare în 1875, la vârsta de șaptezeci de ani, în căsuța sa din Rolighed, în apropiere de Copenhaga, și se odihnește în cimitirul Assistents Kirkegard, din capitală.
Continuă însă să trăiască prin poveștile sale nemuritoare: Mica sirenă, Hainele cele noi ale împăratului, Prințesa și bobul de mazăre, Degețica, Fetița cu chibrituri, Privighetoarea și împăratul Chinei, Soldățelul de plumb…
