Mai mult, așezarea era situată într-un golf apărat în mod natural și avea o populație locală mică, dispusă să cumpere bunuri furate sau de contrabandă de la pirați.
Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Nassau a atras atât de mulți pirați încât administratorii coloniali britanici din zonele învecinate s-au plâns, deși în mod privat, că este un stup de infractori.
În 1703, în timpul războiului de succesiune spaniolă, francezii și spaniolii au atacat Nassau, au ocupat pentru scurt timp așezarea și au distrus-o.
În consecință, puținul control pe care administrația colonială engleză îl avea asupra Nassau a fost spulberat.
Acest lucru a oferit piraților o motivație suplimentară pentru a utiliza așezarea ca bază a operațiunilor.
Din 1713 Nassau a fost folosit ca o bază permanentă a piraților.
Cu sediul la Nassau, Hornigold a fost unul dintre „conducătorii” neoficiali ai Republicii Piraților.
Un alt pirat englez, Henry Jennings, a fost „co-liderul” și rivalul lui Hornigold.
Republica Piraților a fost mai mult decât o adunătură de pirați. A devenit o așezare vibrantă, deoarece a atras nu numai pirați, ci și civili din diferite sfere – coloniști americani și jamaicani, negustori și foști marinari din Marina Regală.
Republicii Piraților funcționa după Codul Piraților sau ceva foarte asemănător cu acesta.
Acesta a fost un cod de conduită respectat de pirați și a oferit o aparență de lege și ordine.
Printre altele, Codul Piraților a stipulat că prada trebuia împărțită în mod egal și că liderii și căpitanii puteau fi înlăturați printr-un vot popular.
Aceste reguli au fost stabilite ca răspuns la tirania comandanților foștilor marinari, în timp ce lucrau pentru comercianți sau pentru marile puteri europene.
Deci, era posibil ca pirații obișnuiți să ajungă la vârf, iar liderii puternici să fie răsturnați democratic. Aceasta i s-a întâmplat și lui Hornigold.
Iertarea Regelui
După cum am menționat, Hornigold a avut grijă să nu atace navele britanice, atitudine care a găsit puțină înțelegere la echipajul său.
În consecință, în 1716 oamenii săi s-au răsculat, votând să-l înlăture din calitatea de căpitan, pentru a putea face raiduri asupră oricărei nave le făcea cu ochiul.
Hornigold și adepții săi au rămas totuși cu o navă pe care o capturaseră anterior. Fostul său echipaj l-a ales pe Samuel Bellamy pentru a-l înlocui.
Deși puterea lui Hornigold a fost mult redusă ca urmare a acestei revolte, el a fost totuși capabil să efectueze raiduri.
Prin urmare, Hornigold și-a continuat activitățile de pirat până la sfârșitul anului 1717.
În 1718, Hornigold a auzit despre Iertarea Regelui, care a fost dată de Regele George I la 5 septembrie 1717.
Acest document a acordat o iertare completă oricărui pirat care s-a predat guvernatorilor coloniali ai Imperiului Britanic.
Hornigold a acceptat grațierea și s-a predat lui Woodes Rogers, nou-numit guvernator regal al Bahamasului.
Rogers însuși fusese corsar între 1708 și 1711.
În calitate de corsar, Rogers a înconjurat globul, iar cea mai faimoasă ispravă a sa este salvarea lui Alexander Selkirk, un marinar scoțian eșuat pe o insulă pustie din sud Oceanului Pacific.
Când expediția s-a întors în Anglia, povestea lui Selkirk a avut o publicitate enormă, devenind o sursă de inspirație pentru romanul Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe.
