Baia de sânge care a pus capăt Evului Mediu

 

Mulți istorici consideră 29 mai 1453 ca data la care a luat sfârșit Evul Mediu. În această zi, trupele lui Mahomed al II-lea au cucerit Constantinopolul.

Orașul lui Constantin cel Mare, vestigiu al Imperiului Roman, era cel din urmă depozitar al antichității clasice. Căderea sa, după 1123 de ani de la întemeiere (11 mai 330) a deschis otomanilor calea către apus.

Căderea Constantinopolului devenise iminentă atunci când turcii otomani, veniți din Asia Mică, au traversat Bosforul, au ocupat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice și și-au instalat capitala la Adrianopole, la o zvârlitură de săgeată de capitala Bizanțului.

La jumătatea secolului al XV-lea, rămas cu doar 40.000 de locuitori și o armată de 7000 de soldați plus o garnizoană de 700 de genovezi, lipsit de un hinterland, Constantinopolul nu mai era decât un stat mic în relația cu piețele din Extremul Orient, prin intermediul căruia se aprovizionau cu mătăsuri chinezești genovezii și venețienii.

Asediul otomanilor asupra Constantinopolului începe în aprilie, cu 150.000 de turci în fața zidurilor grecilor.

—Căderea Constantinopolului, manuscris francez din 1455. În stânga, Cornul de Aur. Pe fundal, stânga și dreapta, Bosforul și Marea Marmara—

Basileul Constantin al IX-lea este convins că fortificațiile moștenite din vremea lui Teodosie vor rezista atacului suficient timp, până când vor ajunge ajutoarele cerute din Europa.

În fața celor trei rânduri de ziduri, sultanul Mahomed al II-lea aruncă în luptă toată artileria de care dispunea: între 25 și 50 de bombarde grele plus alte câteva sute de dimensiuni mai mici aruncă fără răgaz o ploaie de ghiulele din fier și piatră timp de câteva săptămâni la rând.

Uriașa flotă a sultanului completează asediul dinspre Bosfor și Marmara, ajungând să se infiltreze pe canalul Cornului de Aur.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, s-a întunecat într-o eclipsă, amintind despre o profeție mai veche despre sfârșitul orașului.

Pe 26 mai, întreaga cetate a fost acoperită de ceața, fenomen rarisim în acea perioadă a anului. După ridicarea serii, la amurg, „flăcările au învăluit cupola Sfintei Sofia, iar de pe ziduri putea fi văzute lumini strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești”. Unii au spus că acesta a fost Duhul Sfânt părăsind catedrala. Așa cum arată o comunicare științifică din 1993 a Jet Propulsion Laboratory de la Institutul de Tehnologie Aerospațială din California, în realitate a fost vorba de efecte optice ale unei erupții catastrofale a vulcanului Kuwae din Pacific. „Flăcările” au fost doar o reflecție a apusului de soare pe norii de cenuță aflați sus în atmosferă.

În zorii zilei de 29 mai, începe asaltul final. Planul lui Mahomed, de a copleși numeric, din toate părțile, puținii apărători de pe ziduri, reușește. Zeci de mii de otomani însetați de sânge năvălesc în oraș.

Împăratul Constantin al IX-lea moare în Catedrala Sfânta Sofia, cu sabia în mână, în mijlocul ultimilor săi soldați.

Sultanul pătrunde în oraș la puțin timp după amiază. Cronicile vorbesc de 4000 de morți și de atrocități inimaginabile comise de invadatori.

Iată mai jos câteva pasaje grăitoare, din lucrarea istoricului francez Jacuques Heers, Căderea și moartea Constantinopolului, apărută în 2007 la Paris.

„În acea zi (29 mai 1453), în tot orașul, turcii au făcut un măcel printre creștini. Sângele curgea pe pământ ca și cum ar fi plouat și forma adevărate pârâiașe. Georgios Phrantzes spune că, în unele locuri, pământul era acoperit de cadavre și că nu se mai putea păși pe străzi.”

„Jefuiesc, tâlhăresc, omoară… Iau prizonieri femei, copii, bătrâni, tineri, călugări, bărbați de toate vârstele și de toate condițiile.”

„Luau comori și odoare sfinte, sfârtecau moaște și le aruncau; își etalau pe străzi și apoi în taberele lor, seara, crucifixurile cu Hristos căruia îi puneau pe cap câte un fes roșu de-al lor. Din Sfânta Sofia au făcut mai întâi grajd. Un număr incalculabil de manuscrise prețioase, opere ale autorilor greci sau latini ai antichității, au fost arse sau rupte.”

„Maicile, violate de echipajele de pe galere, erau vândute la licitații… Această gloată formată din toate națiile, aceste bestii dezlănțuite, se aruncau asupra caselor, smulgeau femeile, le târau, le spintecau, le siluiau, le brutalizau într-o sută de moduri în ochii tuturor, la răspântii.”

„Timp de trei zile, a fost și o vânătoare teribilă și un uriaș târg de sclavi… Nici o bătălie, nici o cucerire nu se soldase într-un timp atât de scurt cu atâția prizonieri. Au fost vânduți și revânduți de soldățime, apoi de negustori de toate felurile, despărțiți unii de alții, puși la munci mizerabile până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii musulmane.”

„Mehmet poruncise ca familiile demnitarilor greci să fie condamnate la cea mai dură și mai umilitoare dintre corvezi. Își rezervase fetele cele mai frumoase și cei mai tineri adolescenți și dintre ei a făcut cadoul Pașei din Babilon patruzeci de tineri și patruzeci de fecioare. Alți copii greci au fost trimiși până în Tunis sau Granada.”

„Locuitorii Constantinopolului care au scăpat de masacre și de sclavie au fugit. Nu mai rămăsese decât un oraș în cea mai mare parte devastat și golit de oameni.”

„Căderea Imperiului Bizantin a marcat sfârșitul unei lumi și a distrus moștenirea Romei antice.”

Visul lui Mahomed al II-lea, „de a intra ca stăpân în acest Constantinopol creștin, pe care voia să-l transforme în capitala Islamului”, s-a împlinit.

Cine era Mahomed? „Un tânăr cultivat… prieten al artelor și al literelor… care își masacrase frații mai mici și care, în fiecare război, poruncea să fie tăiați în două cu fierăstrăul sau trași în țeapă comandanții inamici luați prizonieri”.