Walter Horten a fost un as al pilotajului în Luftwaffe, având în palmares șapte avioane doborâte, ca mână dreaptă a legendarului Adolf Galland, în timpul Bătăliei pentru Anglia.
Fratele său, Reimar Horten, era un designer de avioane. În tinerețe, cei doi frați concepuseră planurile mai multor planoare cu forme novatoare, fără coadă.
În 1943, șeful Luftwaffe, Herman Goering, a prezentat așa-numitele specificații 3×1000 ale unui avion care trebuia să zboare 1000 de kilometri, transportând 1000 de kilograme de bombe, cu suficient carburant pentru a parcurge alți 1000 de kilometri la întoarcere, dar și păstrând o treime din combustibil pentru a putea fi folosit în luptă.
Un asemenea avion ar fi trebuit să lovească ținte din Marea Britanie scăpând de avioanele de vânătoare trimise să-l intercepteze.
Era clar că noi motoare cu reacție erau necesare pentru ca un avion să atingă viteze atât de mari. Însă motoarele cu reacție își consumau foarte rapid combustibilul, făcând astfel imposibilă atacarea unor ținte îndepărtate.
În aceste condiții, frații Holten au avut ideea de a utiliza o aripă zburătoare – adică un avion fără coadă, atât de aerodinamic încât să opună o rezistență minimă la aer.
O asemenea formă ar fi avut nevoie de o putere motrice mai mică pentru a atinge viteze mari, deci și de mai puțin combustibil.
Aripile zburătoare nu erau o concepție cu totul nouă, fiind deja utilizate la planoare și avioane cu motor.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, compania americană Northrop Grumman a creat propriul bombardier X-35 având formă de aripă zburătoare, deși acesta nu a intrat în producția de serie.
În ciuda avantajelor aerodinamice, lipsa cozii făcea asemenea aparate să fie susceptibile de derive necontrolate.
În august 1943, frații Holten au primit undă verde pentru a-și continua proiectul. La început au construit un planor nemotorizat, cunoscut ca H.IX.V1. Acesta avea aripi subțiri din placaj pentru o masă cât mai mică. Forma amintind de cea a pisicii de mare compensa lipsa cozii și reducea riscul de derivă.
Fără cârmă sau eleroane, prototipul se baza pe „elevoane” (combinație de eleron cu elevator) și avea două seturi de spoilere pentru control.
Elevoanele puteau fi mișcate diferențiat pentru a vira, sau mișcate simultan, pentru a urca sau coborî.
După mai multe încercări reușite cu V1 la Oranienburg, în martie 1944, următorului prototip, V2, i s-au montat două motoare cu reacție Jumo 004B, de fiecare parte a cabinei.
Primul zbor de încercare a avut loc pe 2 februarie 1945. Avionul în formă de pisică de mare a dovedit că este ușor maniabil și foarte rapid. Potrivit unui documentar realizat de National Interest, se pare că el a întrecut un avion cu reacție Me 262, echipat cu aceleași motoare Jumo 004.
Însă testele au fost oprite brusc pe 18 februarie, când unul dintre motoarele V2 a luat foc și s-a oprit în zbor.
Pilotul de teste Erwin Ziller a efectuat un număr de rotații și coborâri în picaj, în tentativa de a reporni motorul, însă tot ce a reușit a fost să se prăbușească, murind în accident.
Însă Goering aprobase deja producerea a 40 de aripi zburătoare, care trebuiau construite de compania Gotha. Avioanele au primit indicativul Ho 229 sau Go 229.
Datorită vitezei sale foarte mari – se credea că versiunea de serie va fi capabilă să atingă 975 de km/h – Ho 229 urma să fie utilizat ca avion de vânătoare, înarmat cu două tunuri grele Mark 103 de 30 de mm.
În plus, a început construirea a patru noi prototipuri – numerotate de la V3 la V6 – dintre care două urmau să fie avioane de vânătoare de noapte cu două locuri.
Totuși, Ho 229 nu a apucat să se ridice de la sol. Când trupele americane au pătruns în uzinele germane Friedrichroda, în aprilie 1945, nu au găsit decât bucăți de cabină în diferite stadii de dezvoltare.
O singură pereche de aripi ale Ho 229 a fost găsită la o distanță de 120 de kilometri. Cel mai complet dintre toate prototipurile, V3, a fost trimis în Statele Unite pentru studierea formei aripilor.
Între timp, Goering le ceruse fraților Horten să conceapă specificațiile pentru un bombardier în formă de aripă zburătoare, cu o rază de acțiune suficient de mare pentru a putea lansa o bombă atomică pe coasta de est a Statelor Unite.
Schițele lor pentru aripa zburătoare Horten H.XVIII „Amerika Bomber” nu au mai apucat să fie realizate.
Reimer Horten s-a mutat în Argentina după război și, în 1950, a scris un articol în Revista Nacional de Aeronautica, afirmând că avioanele din lemn absorb undele radar.
Treizeci de ani mai târziu, când teoria avioanelor „invizibile” devenise mai cunoscută, Reimer a scris că și el a încercat în mod să facă din Ho 229 un avion invizibil, afirmând că a folosit la construcție un amestec de carbon, rumeguș și clei pentru lemn, capabil să absoarbă undele radar, fără a le comunica acest lucru superiorilor.
Au fost efectuate două teste pentru a determina prezența prafului de carbon. Rezultatul a fost contradictoriu: unul din teste a confirmat afirmația lui Reimer, celălalt nu.
În general, scrie National Interest, istoricii sunt sceptici că invizibilitatea ar fi fost scopul inițial al fraților Holten pentru aparatul lor. Ei cred că forma de pisică de mare urmărea doar să mărească viteza și să reducă consumul de carburant.
În 2008, compania Northrop Grumman, în asociere cu canalul National Geographic, a construit o machetă a Ho 229, căreia i-au testat gradul de reflectare radar. Rezultatul a fost departe de a fi spectaculos: aripile zburătoare ar fi fost detectate de la o distanță reprezentând 80% din cea a unui avion de vânătoare standard german Bf 109.
