Așa a trăit și a murit Vulturul lui Napoleon

 

Pe 25 martie 1767, în sătucul Labastide din Pirineii Francezi, se năștea Joachim Murat, cel care va conduce vijelioasa cavalerie a lui Napoleon în marile sale victorii.

Rămas pentru posteritate ca unul dintre cei mai mari șefi de cavalerie din istorie, Joachim Murat este un personaj emblematic al perioadei napoleoniene.

Noblețea și bravura sunt cele două calități care au animat viața acestui bărbat ale cărui șarje furioase au fost decisive în numeroase victorii ale lui Napoleon.

Născut în familia unui hangiu, Joachim Murat intră la seminarul Lazariștilor din Toulouse, însă este în scurt timp dat afară din cauza unei altercații, ca urmare a temperamentului său sangvin.

Incidentul pune capăt unei cariere religioase care se potrivea prea puțin cu caracterul său: armata corespundea mult mai bine aspirațiilor tănărului.

Se înrolează în 1787 în regimentul 12 de vânători călare din Ardennes, însă, la începutul Revoluției, o rebeliune îl forțează să părăsească armata și să se întoarcă acasă, la familie.

Devine băcan la Saint-Céré, comună apropiată de locul nașterii, și devine foarte activ în viața politică locală.

Reintegrat în regimentul său, cunoaște o ascensiune rapidă, până la șef de escadron. Ideile sale iacobine (asemănătoare „centralismului democratic” de tip sovietic) fac să nu fie afectat de prăbușirea lui Robespierre, în 1794.

Anul următor, însărcinat să înăbușe insurecția regalistă din Vendémiaire (octombrie 1795), Bonaparte îi încredințează lui Murat misiunea de a recupera 40 de tunuri.

Aprigul cavalerist îl însoțește pe general în Italia și devine mâna sa dreaptă. Datorită bravurii sale pe câmpul de luptă, i se încredințează onorabila sarcină de a aduce la Paris steagurile cucerite de la inamic.

Bonaparte îl ia apoi cu el în campania din Egipt, unde îl numește general de divizie.

În 1799, prin energia sa, Murat asigură succesul loviturii de stat din 18 Brumar, iar în anul următor se căsătorește cu Caroline Bonaparte, devenind astfel cumnatul primului consul. Apoi își demonstrează încă o dată curajul la Maréngo, în fruntea cavaleriei.

În mai 1804, este proclamat Imperiul. Murat face parte din prima promoție de „Mareșali ai Imperiului”. În anul următor, este numit Prinț al Imperiului, Mare Amiral și primește Marele Vultur (Marea Cruce) a Legiunii de Onoare.

Încă o dată, cu ocazia campaniei din 1805, se acoperă de glorie împotriva armatelor aliate austriece și ruse și face ravagii prin regimentele rivale la Austerlitz, unde ia peste 7.000 de prizonieri și cucerește 27 de tunuri și două steaguri.

Repetă aceste fapte eroice în campania din Prusia, din 1806. Războiul continuă în 1807, împotriva rușilor, la Eylau, unde Murat și cavaleriștii săi participă la șarja cea mai faimoasă din perioada napoleoniană.

La apogeul puterii sale, Napoleon oferă ranguri regale membrilor familiei sale. Cumnatul său Murat, fiul hangiului, devine astfel rege al Neapolelui și Siciliei, pe 15 iulie 1808, cu titlul de Joachim I.

Foarte popular, noul rege începe modernizarea regatului său, însă provoacă mânia lui Napoleon din cauza veleităților sale independentiste.

În ciuda tensiunilor dintre cei doi, Murat participă la campania din Rusia, în 1812, și comandă ca de obicei cavaleria franceză.

În timpul retragerii, este peste tot pe câmpul de luptă.

În anul următor, în fața Europei coalizate, continuă să-l sprijine pe împărat, și se luptă eroic în înfrângerea din Bătălia Națiunilor de la Leipzig, 16-19 octombrie 1813.

Decide să se întoarcă la Neapole pentru a-și negocia cu aliații coroana și să fie menținut în demnitatea regală.

Când Napoleon se întoarce din Insula Elba, în 1815, Murat pleacă din nou în aventură și declară război Austriei, însă este învins la Torentino.

În octombrie 1815, exilat pe insula Corsica, încearcă să-și recucerească coroana. Capturat la sosirea sa pe coasta Calabriei, este condamnat la moarte.

Moare cu aceeași bravură pe care o dovedise toată viața: își comandă singur plutonul de execuție.