Arestată la 16 ani, Maria Ioana Cantacuzino era obraznică cu anchetatorii Securității. Mari doamne în închisorile comuniste

 

Născută la 21 aprilie 1936, la Fălticeni, Maria Ioana Cantacuzino a fost fiica lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pilot militar de elită în cel de-al doilea război mondial, și a Ancăi Diamandi.

A fost arestată pe 11 iunie 1952, la doar 16 ani, ca „șefă a organizației de rezistență Pătratul Roșu”, din care mai făceau parte și alte nume ilustre ale istoriei românești, precum Mihai Sturdza, Grigore Ghica, Radu Miclescu, în total lotul fiind format din 14 minori.

În timpul interogatoriilor, Maria Ioana Cantacuzino recunoaște că a creat organizația „Pătratul Roșu” cu scopul de a îndemna oamenii să lupte împotriva comuniștilor până la venirea americanilor.

În timpul interogatoriilor are o atitudine sfidătoare, „obraznică” pe limba ofițerilor, menținută de-a lungul întregii detenții.

Anchetată pentru „uneltire contra regimului”, acuzația nu a putut fi probată într-un proces, Maria Ioana Cantacuzino fiind internată administrativ într-o colonie de muncă începând cu noiembrie 1952.

După ce a fost anchetată în sediul Securității din strada Uranus, Maria Ioana Cantacuzino a fost închisă la Jilava, Văcărești, CTB, Pipera, Târgşor și Mislea.

În iunie 1954, după un protest al deținutei, în urma confiscării pijamalelor, pe care cususe poezii patriotice ostile comunismului, este transferată la Ploiești pentru anchetă, moment în care declară greva foamei, nemulțumită de suspendarea unor drepturi.

Câteva luni mai târziu, în noiembrie, la Jilava de astă dată, recurge la același gest grevist, motivând că nu și-a mai văzut mama de peste 14 luni, nu știa pentru ce fusese arestată și nici dacă și pentru cât timp fusese condamnată.

Fiindu-i ignorate cererile, simulează o tentativă de sinucidere, reușind să atragă atenția.

În ianuarie 1955, Tribunalul Regiunii Militare București hotărăște eliberarea ei și, eventual, judecarea în libertate, fiind eliberată în aceeași lună, dar niciodată judecată.

Nici taxatoare nu au lăsat-o să fie

În libertate, Maria Ioana Cantacuzino duce o viață marginală, prestând activități diverse de la ajutor de sudor pe șantier (1955-1956), la figurantă la Studioul de Cinema București (iulie 1957), la taxatoare pe autobuz, (1959-1960, concediată pentru că nu avea voie să gestioneze bani ca „dușman al poporului”) sau șamponeză la Hygiena (1963-1965), reușind continuarea studiilor liceale, doar la fără frecvență, în 1965.

În 1968 publică primul său volum, „Calul de duminică”, sub pseudonimul Oana Orlea, volum care va fi urmat de alte șase romane, devenind membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Tracasările, supravegherea, cenzura tot mai accentuată o determină să plece în Franța, în 1980.

Aici va publica alte două volume de literatură, dar și volumul de amintiri din detenție.

Maria Ioana Cantacuzino decedează la 23 iulie 2014, la Maignelay-Montigny, Franța unde este și înmormântată.

 

Sursa: Pagina de Facebook a IICCMER