Franța s-a predat germanilor în 1940 din motive complexe. Principalul motiv a fost succesul invaziei germane, care lăsa Franța metropolitană la cheremul naziștilor.
În Pacific, Japonia a ocupat Indochina Franceză din cauza colaborării regimului de la Vichy.
Dacă guvernul francez ar fi rămas pe picior de război cu germanii, autoritățile din Indochina ar fi avut atât mijloacele cât și motivele pentru a rezista ofensivei nipone.
Cum Japonia nu dorea un război prematur cu Marea Britanie (și poate cu SUA), ea ar fi trebuit să ocupe Indochina Franceză de la începutul ofensivei sale, în decembrie 1941. Acest lucru ar fi întârziat considerabil cea mai mare parte a ofensivei Japoniei în Asia de Sud-Est.
Reversul capitulării
Principalul motiv pentru care numeroși francezi au decis să colaboreze cu naziștii a fost teama de ceea ce Germania ar fi putut face în partea ocupată din Franța.
Evident, germanii au avut mare grijă în 1940 și 1941 de a-i asigura pe francezi de intențiile lor benigne.
În același timp, totuși, germanii au jefuit tot ce rămăsese din armata și trezoreria franceze, pentru a finanța mașina de război nazistă, care ducea campanii împotriva Marii Britanii și a URSS.
Cu toate acestea, Franța a evitat „polonizarea”, distrugerea completă a unității naționale.
Fără Vichy, situația pentru Franța ar fi putut fi mai rea, mai ales în condițiile în care militarii ar fi continuat o rezistență eficientă în coloniile franceze.
Germanii au găsit întotdeauna colaboratori și, fie că guvernul francez ar fi continuat sau nu să reziste, unele autorități locale ar fi cooperat cu naziștii.
Însă, arată analiza lui Farley, condițiile din Franța ocupată erau mai proaste decât la Vichy, în special pentru cei vizați în mod special de naziști (evrei și opozanți politici).
În sud, Mussolini ar fi putut lua o bucată mult mai mare din Franța decât a făcut în cele din urmă.
Disponibilitatea teritoriilor franceze din Africa i-ar fi putut face pe Franco și Hitler mult mai sensibili unul la solicitările celuilalt, deși totul ar fi depins efectiv de modul în care francezii și britanicii ar fi luptat împotriva Italiei.
La extrem, persistența rezistenței franceze în Africa l-ar fi putut determina pe Hitler să întârzie invadarea URSS. Deși, chiar și așa, Germania ar fi fost lipsită de mijloace pentru a înfrânge alianța franco-britanică.
Lupta de după înfrângere
Mulți francezi (conduși mai ales de Charles de Gaulle) au menținut o rezistență onorabilă în fața germanilor, chiar și după armistițiu.
În 1944, o puternică mișcare de rezistență în Franța metropolitană a fost susținută de infuzia unui mare număr de oameni din Nordul Africii și din alte părți.
Așadar, ca în cazul Poloniei, Franța a continuat să lupte, chiar și după înfrângere.
Totuși, cursul războiului a pus într-o lumină proastă decizia ierarhiei militare și politice franceze de a înceta rezistența împotriva Germaniei.
Chiar și fără a prevedea dezastrul german din Rusia, francezii aveau mijloace semnificative pentru a rezista Germaniei și a continua să exercite presiune asupra regimului nazist.
Iar concluzia lui Robert Farley este că refuzul majorității guvenului francez de a continua războiul, chiar și în circumstanțe dezavantajoase, a dus fără îndoială la creșterea suferinței continentului european.
