Era pentru prima oară când torpilele pilotate de om erau folosite în lupta navală, adăugând o nouă armă pentru marina mondială.
Torpila pilotată de om, cunoscută și sub numele de „Chariot”, era unică. „Căruțele” folosite în special pentru atacarea navelor inamice aflate în porturi aveau nevoie de piloți pentru a le conduce spre ținte.
Așezat călare pe torpilă deasupra unui dispozitiv de comandă, pilotul o ghida cât mai aproape posibil de țintă, apoi aducea dispozitivul înapoi, în general la un submarin.
„Chariot” avea un avantaj enorm, fiind rarisime cazurile în care ratau ținta. Ele se asemănau cu Kaiten-ele japoneze – torpilele umane sau bombele sinucigașe – însă, spre deosebire de acestea din urmă, nu presupuneau sacrificiul uman.
Prima utilizare reușită a unui „Chariot” a aparținut marinei italiane, a cărei versiune de torpilă se numea „Maiali”, adică „Porc”.
Pe 26 martie 1941, șase „Maiali” sub comanda locotenentului Luigi Faggioni, au pătruns în golful Souda, din Creta, și și-au lansat torpilele spre un convoi britanic aflat în port.
Crucișătorul York a fost lovit atât de grav de explozie încât a eșuat.
Torpila călărită de om s-a dovedit o armă redutabilă în arsenalul naval italian, folosită cu succes împotriva britanicilor, din nou, în decembrie 1941, la Alexandria, în Egipt.
Torpilele italiene au scufundat navele de război Queen Elizabeth și Valiant, precum și un petrolier. Ele au fost folosite și împotriva navelor comerciale în Gibraltar și în alte părți.
Văzând efectele devastatoare ale noii arme, britanicii au adoptat-o rapid, încă din 1942, ei fiind cei care i-au dat numele de „Chariot”.
