Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Amintirile copilului Barbu Brezianu din iarna lui 1916: Nemții nu ne-au confiscat sabia lui Osman-Paşa pe care ne-au furat-o, mai târziu, comuniştii
Articole online

Amintirile copilului Barbu Brezianu din iarna lui 1916: Nemții nu ne-au confiscat sabia lui Osman-Paşa pe care ne-au furat-o, mai târziu, comuniştii

Familia lui Barbu Brezianu se mândrea cu faptul că Eftimie Ullescu
cucerise, în fruntea soldaţilor săi, reduta Smârdan, la 12/24 ianuarie 1878, şi păstra sabia pe care i-o predase Osman-Paşa lui Eftimie.

Barbu Brezianu, magistrat, poet şi specialist în opera lui Constantin Brâncuşi, s-a născut, în 1909, într-o familie boierească cu rădăcini moşneneşti, înrudită cu poetul Alexandru Macedonski, cu istoricul Grigore Tocilescu şi cu ministrul de Război Istratie Sămeşescu.

Bunicul matern al lui Barbu Brezianu a fost maiorul Eftimie Ullescu (1843-1883), care a luptat în Războiul de Independenţă.

Barbu Brezianu (foto) avea, în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului, între şapte şi nouă ani.

Îşi amintea, peste decenii, dirijabilele, brutalitatea soldaţilor germani, figura impunătoare a mareşalului Mackensen, dar şi emoţia provocată de încercarea unui grup de soldaţi bulgari de a transporta în ţara lor, la 17 februarie 1918, Moaştele patronului Bucureştiului, Sfântul Dimitrie Basarabov.

„Era o iarnă grea în 1916, cu o zăpadă de abia te puteai urni. Eram foarte speriat de nemţi, care ocupaseră deja Bucureştiul şi patrulau şi în preajma casei noastre de lângă Cişmigiu.

Întâi am asistat la bombardarea Bucureştiului de către dirijabilele Zeppelin.

Erau extraordinare, parcă erau nişte havane, nişte trabucuri cereşti, noaptea fiind urmărite cu reflectoarele noastre.

Şi era, în beznă, un foarte frumos spectacol de lumini.

Şi mi se pare că antiaeriana l-a atins pe unul dintre ele. Pe vremea aceea nu erau sirene şi alarma era dată de clopotele bisericilor.

Când veneau zepelinele, toate clopotele nopţii sunau.

Îmi amintesc că, într-o zi, au venit nemţii să facă percheziţie.

Nu ţin minte ce naiba au vrut.

Au bătut la uşă, eu m-am speriat şi m-am ascuns sub maşina de cusut, care era acoperită cu un linţoliu verde.

Îi auzeam pe nemţi bodogănind, răstindu-se, urlând.

Totuşi, ei nu ne-au confiscat sabia pe care ne-au furat-o, mai târziu, comuniştii.

Comandantul militar al Bucureştiului, cel care îl cucerise cu arme, era mareşalul von Mackensen.

În fiecare dimineaţă, el îşi făcea o plimbare călare, de la Şosea, până la Cercul Militar, însoţit de o escortă numeroasă: lângă el, aghiotantul; în faţă, trei călăreţi; în spate, alţi trei.

L-am văzut, într-o zi, în dreptul Cercului Militar. Avea pe cap o căciulă uriaşă, cu un cap de mort în frunte.

Foarte solemn şi impunător în ţinuta lui, mai ales că era încadrat de atâţia călăreţi.

Şi mai am o întâmplare tot din timpul ocupaţiei germane, când bulgarii au făcut o ispravă foarte urâtă: au furat Moaştele Sf. Dumitru Basarabov.

Ocupanţii bulgari au urzit un complot şi, la miezul nopţii, au spart porţile de la Mitropolie, au luat racla şi au pornit spre Dunăre.

Şi iar au început să bată clopotele.

Noi auzeam foarte bine clopotul de la Mitropolie, de care locuiam aproape.

Se întâmpla ca, tocmai în acea perioadă, prefect al Poliţiei Capitalei să fie un unchi de-al meu, Petre Ciorăneanu, partizan al lui Marghiloman, germanofil, care a fost ales şi senator conservator.

Mare ziarist, a fost directorul ziarului La Politique şi a murit ca senator naţional-ţărănist şi ca director al ziarului Dreptatea.

În fine, după câteva ore s-a întâmplat aproape o minune: o pană de camion, care i-a împiedicat pe bulgari să trecă Moaştele peste Dunăre.

Mareşalul Mackensen a fost foarte supărat de fapta bulgarilor şi i-a oprit. Sfântul a fost readus în Capitală, în ovaţiile credincioşilor.

Ţin bine minte larma provocată de această întâmplare, cea mai interesantă a sezonului.” (Brezianu, 2000)

 

Sursa: Filip-Lucian V. Iorga, Impactul Primului Război Mondial asupra descedenților boierimii române

 

Registration

Aici iti poti reseta parola