Popescu, poreclit ”Dumnezeu” din cauza puterii pe care a deținut-o asupra lumii artelor pe timpul dictaturii, era în închisoare, laolaltă cu toți foștii mebri ai CPEx, forul în care Ceaușescu discutase reprimarea manifestației de la Timișoara, din decembrie 1989.
În Jilava, Popescu îl reîntâlnește pe Nicu Ceaușescu, și poate compara personajul pe care îl întâlnise în perioada în care era primul-playboy al României sociliste cu cel care-și trăia dezastrul în spatele gratiilor.
Nicu Ceaușescu a murit în 1996, avea 45 de ani.
Iată fragmentul:
”Cineva ar putea zice: „Uite, se plânge de claustrarea penitenciară, dar nu conteneşte să scoată la iveală personaje de epocă, de parcă Jilava ar fi fost salon deschis“.
E adevărat, dar abia acum, la retrospectivă, se conturează „salonul“. Atunci ne interiorizam involuntar, acaparaţi de propria cădere, ceea ce ne estompa ca individualităţi, ne uniformiza. Nu întâmplător jurnalul meu Timpul lepros este mai mult introspecţie decât proiecţie a curiozităţii spre lumea din jur, decât cercetarea distribuţiei în modesta noastră „comedie umană“.
Am mai pomenit accidental de fiul cel mic al preşedintelui asasinat. A venit la Jilava extrem de bolnav. La el enormul traumatism din decembrie s-a repercutat direct asupra biologiei, afectându-i organe interne vitale. O hepatită contractată în adolescenţă a degenerat în ciroză, i s-a dereglat tubul digestiv, cortexul n-a mai intrat în inhibiţie decât sub barbiturice, spre ziuă, două-trei ore.
Nu mi-a fost uşor să recunosc în scheletul ambulant, gătit în veşminte ţipătoare de sportiv, playboy-ul jovial, flegmatic, puţin impertinent, de altădată. Obrazul lui căpătase o ciudată culoare maronie, picioarele, ca nişte fuse, abia îl mai ţineau, împleticindu-i-se. Din cauza slăbiciunii, dinţii păreau prea mari şi rarele tentative de a surâde stârneau un rânjet cinic, sfidător şi crud, de fapt masca suferinţei ţinută cu disperare în frâu.
În afara medicaţiei, pe care nu ştiu dacă o respecta, i se stabilise un regim alimentar sever, dar el nu putea să mănânce aproape nimic. Din când în când, în accese de voinţă sau ca reflex al vechilor deprinderi, se aventura să-şi facă o poftă; vomita totul. Nu ilustra psihologia bolnavului obsedat de el, capricios; se acoperea cu o artă a disimulării impecabilă, astfel că nu lăsa niciun colţişor vulnerabil.
Doar că nu mai avea vervă; tăcea ore în şir, privea apatic în dreapta şi în stânga, alunecându-şi privirile peste oameni şi oprindu-le în spaţii nesemnificative, în goluri. Arareori se declanşa în el un resort, probabil incontrolabil, şi atunci ridica vocea fără motiv, ţipa o mică tiradă cu un timbru rezolut — rest al autoritarismului juvenil de altădată — după care, scârbit de propria ieşire, întorcea capul ca să iasă din atenţia ascultătorilor.
Adidaşii butucănoşi, întotdeauna albi, îi scoteau în evidenţă subţirimea gambelor, semănând cu ale nu ştiu cărui erou de desen animat pentru reclamă. Purta îmbrăcăminte subţire, de plastic, strident colorată, din care îi ieşeau gâtul descărnat golaş şi lung şi braţele uscate.
Fizic devenise o epavă, sufleteşte se redimensionase. Se învăluia într-un aer autumnal, prematur resemnat. O tinereţe consumată pripit, violent şi global mai scânteia din când în când, ca un tăciune uitat în spuză, dar sugestia dominantă, emanată fără voie, era de cenuşă încărcată cu fosforescenţă rece.
Răsfoia reviste şi ziare pe care nu le comenta, nu intra în dispute politice despre realităţile şi oamenii zilei, se complăcea perfect în condiţia lipsei oricărui atu, făcând apel exclusiv la o ipotetică simpatie ce i se acordase cândva de unul sau de altul. La mine venea uneori seara, târziu, şi se aşeza pe marginea patului, într-o atitudine de tandreţe mută, vizând nu persoana cuiva ci o irezistibilă nevoie de poezie.
Recita un vers, asculta altul, le pecetluia cu acel rânjet inconştient — în asemenea ocazii părea să aibă tâlc — exprimând o necruţătoare renunţare la toate în schimbul acordului liric, de dorul căruia mugea lăuntrul său.
Un timp a stat împreună cu Paul Niculescu-Mizil şi chiar după aceea îşi petrecea ore bune în compania acestuia, cufundându-se într-o tăcere, mie mi se părea că plină de amintiri. Mizil îl înconjura cu o atenţie paternă — venind dintr-un trecut al lor, de intimitate familială — tradusă şi în dădăceala curentă pe care cel vizat o primea cu grimase compătimitor-ironice, de parcă nu el ar fi avut nevoie de îngrijire, ci celălalt.
De părinţii lui pieriţi în acel lugubru cataclism moral, nu pomenea niciodată; nici de trecut, de epoca apusă, de lumea rămasă în urmă. În general nu părea să-l mai intereseze istoria, se lămurise că e o himeră şi că îşi alege victimele dintre cei ce o susţin cu propria combustie, cu propriul elan.
Părea convins acum că ea trebuie trăită de departe, de pe tuşă, din tribună, tot ce-i poţi acorda, dacă eşti înţelept, fiind un zâmbet condescendent.
Trăia o lungă agonie de muribund lucid, fără dureri şi regrete şi o convalescenţă luminiscentă, transparentă, a sufletului. Durerea morală, ca şi boala fatală se convertiseră în seninătatea înţelegerii. Nu vorbea de trecut, dar acesta ardea în el cu ultimele pâlpâiri, aruncând umbre diafane pe obrazul întunecat de ciroză şi punând privirilor un obosit cearcăn sentimental.
Nu comenta propria viaţă, dar tot ce fusese nesăbuit, lacom şi îngrozitor de efemer se filtra, lăsând o boare melancolică neexprimată, purtată ca o eşarfă în jurul gâtului, în zilele din ce în ce mai reci care-i înfiorau carnea puţină. Prezentul, stors de putere, sărac, în destrămare, în loc să-l deprime, îl încânta, furnizându-i o secretă jubilaţie — ca şi când sensurile grave ce i le dăruiau ar fi fost o recompensă, nu o pedeapsă.
După un timp, în ciuda influenţei nefaste a cadrului, probabil ca urmare a odihnei şi decantării sufleteşti, a început să se întremeze fizic. A mai pus carne pe el şi a căpătat putere. S-a înviorat, răspunzând la unele solicitări, angajându-se în conversaţii prudente, renunţând la tonul înalt, cu excepţia cazului când o făcea în glumă, ca o indulgentă autoflagelare.
Avocaţii au făcut adesea pentru el cerere de eliberare pe motiv
de boală, sau de casare a procesului în virtutea incompatibilităţii fizice.
Institutul medico-legal n-a susţinut-o niciodată, şi instanţele juridice au respins-o ritos. Ziarele îl blamau că se preface, acuzând „prinţişorul“ de fanfaronadă, lipsă de bărbăţie, fofilare printre articole de lege. Îl lăsa rece obstinaţia câinească a magistraţilor, ura celor câţiva medici conservaţi în formolul anticomunismului de la IML şi nevinovata imbecilitate a ziariştilor.
De altfel, unde să se ducă? Nu mai avea nici casă, nici familie, Jilava constituind, la propriu, ultimul lui refugiu. Fraţii îi avea pe atunci în puşcărie, părinţii într-un mormânt incert, şi tot ce posedase nu mai exista, unele bunuri intrând în posesia „revoluţionarilor“.
Ar fi renunţat să se prezinte în aceste procese absurde, dar n-o făcea fiindcă începuse să asiste la soarta lui ca la spectacolul unui terţ. Nu-mi mai amintesc exact, dar parcă în final dosarul său penal a fost returnat tribunalului de fond şi anulat din lipsă de probe — după ani de hărţuială care l-au costat viaţa.
Plecând din închisoare a găsit puterea să-şi trăiască ultima idilă, cu fiica lui C. Radu, de care am pomenit. Poate a fost cea mai tihnită, reconfortantă şi împăcată dragoste a lui, nu ştiu dacă arzând în focurile pasiunii, dar încălzită de flăcări umane mângâietoare.
Au dus-o modest, în limitele cuplului mediu obişnuit trecut
de prima tinereţe, în clarobscurul anonimatului, cel mai prielnic savurării gusturilor nesofisticate ale vieţii. Şi într-un provizorat cu scadenţă apropiată.
Boala îl zorea. Şi-a dat sfârşitul într-o clinică din Viena, unde un filantrop l-a ajutat să se interneze când începuseră hemoragiile varicelor esofagiene. S-a adăugat, după expresia biblică, părinţilor săi, pe care personal nu ştiu dacă să-i felicit sau să-i învinovăţesc pentru felul cum l-au crescut.
A fost un playboy, adevărat fecior de bani gata, sfidând etica de suprafaţă a comunismului. Cred că o anumită parte a tinereţii, cea de dinaintea răspunderilor sociale, ar fi putut să şi-o trăiască pe cât de intens i-ar fi plăcut, atât în claviatura sentimentelor, cât şi a aventurilor juvenile.
Dar el păruse hotărât să-şi prelungească la nesfârşit vârsta dispenselor, sub privirile îngăduitoare ale doctrinarului inflexibil care cerea tuturor tinerilor rigoare revoluţionară. Fireşte, nu e uşor să fii părinte, să faci faţă neprevăzutului reprezentat de urmaşi. Şi aici vine incertitudinea: când Nicolae Ceaușescu a lăsat băiatului cel mic îngrozitoarea moştenire a propriului final, dacă acesta n-ar fi fost playboy, n-ar fi înnebunit, nu s-ar fi sinucis, n-ar fi oferit un spectacol terifiant?
Ca şi când ar fi presimţit destinele ambilor, tatăl l-a lăsat să trăiască repede şi total, să se pregătească pentru tragedia de care nu-l putea absolvi, ca şi pentru grabnica-i dispariţie. ”
