La 29 iunie 2019, s-au împlinit 200 de ani de la naşterea istoricului şi omului politic Nicolae Bălcescu, unul dintre cei mai dedicaţi reprezentanţi ai cauzei Revoluţiei de la 1848, fiind un model prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji necondiţionat poporul căruia îi aparţinea, notează memorialulbalcescu.ro.
A străbătut întreaga Europă, din pusta maghiară până pe Tamisa, din biroul lui Lamartines de la Paris, pe malurile Bosforului în condiţiile vitrege ale secolului al XIX-lea, sacrificându-şi averea, sănătatea şi în cele din urmă hristica sa viaţă, la doar 33 de ani.
Personalitate marcantă a neamului românesc, Nicolae Bălcescu reprezintă un model de vieţuire şi comportament prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji cu abnegaţie poporul căruia îi aparţinea, comentează sursa citată.
Bucureștean
Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, în mahalaua Boteanu pe 29 iunie 1819, fiind al patrulea dintre cei cinci copii ai Zincăi Bălcescu.
Prima educaţie a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, astfel încât, în 1832, atunci când se înscrie la Colegiul de la Sf. Sava s-a remarcat prin cunoştiinţele sale vaste în mai multe domenii: matematică, trigonometrie, istorie, limbi străine.
În 1838 se înrolează în armată primind gradul de iuncher, fiind repartizat în escadronul de cavalerie.
În 1840 se implică în mişcarea revoluţionară condusă de Dimitrie (Mitică) Filipescu.
Este prins, arestat şi condamnat pentru “tulburarea liniştii obştii”. În închisoarea de la Mărgineni, din cauza condiţiilor mizere se înbolnăveşte de tuberculoză, boală ce avea să îi fie fatală 10 ani mai târziu.
A pus bazele societății secrete francmasonice ”Frăția”
Ieşit din închisoare, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell şi Cezar Boliac pun bazele societăţii secrete de tip francmasonic “Frăţia”, societate care a jucat principalul rol în organizarea revoluţiei paşoptiste. Deviza le era ''Dreptate, Frăţie'', potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Editura Univers Enciclopedic, 2004).
“Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună Nicolae Bălcescu, coredactor al Magazinului istoric pentru Dacia.
Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaş în declanşarea revoluţiei muntene, a desfăşurării şi a constituirii programului său.
A insistat pentru introducerea şi punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea ţăranilor) al Proclamaţiei de la Islaz.
În timpul revoluţiei a deţinut în primă fază postul de ministru de Externe, apoi a fost numit unul dintre cei patru secretari ai guvernului provizoriu.
Parte a fenomenului general european, Revoluţia română de la 1848, aşa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, ''n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală – mai evidenţia el – fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi''. (''Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'', vol I., TOM VII, Editura Enciclopedică, 2003)
Pe parcursul scurtei perioade a guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s-a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei.
A avut principalul rol în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis.
A luat calea exilului
Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei, Nicolae Bălcescu fiind nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna.
S-a stabilit lângă Paris, unde a lucrat intens la opera sa “Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”.
S-a reîntâlnit la Paris cu Mihail Kogălniceanu, alături de care a proiectat alcătuirea unui dicţionar biografic al personalităţilor din istoria românilor, dar şi cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu.
După şapte luni de la sosirea în Franţa, au apărut primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câţiva ani. Atât la Paris cât şi la Londra a încercat să obţină sprijinul marilor puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acţiunile secrete pentru crearea unui front comun revoluţionar al popoarelor asuprite.
Atât în timpul în care s-a aflat la Paris, dar şi prin vizitele pe care le-a făcut în oraşele italiene, Nicolae Bălcescu a adunat documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul.
În vara anului 1847 se afla din nou la Paris, unde făcea propagandă în presă în favoarea emancipării Ţărilor Române şi pentru reforme sociale democratice.
Grav bolnav, în 1852 a încercat să revină în ţară. A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu I s-a permis accesul pe teritoriul ţării.
Şi-a revăzut familia după care s-a îndreptat spre sudul Italiei pentru căutarea unei clime mai blânde.
S-a stins la Palermo
La 29 noiembrie 1852, o lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu se stingea din viaţă într-o cameră a hotelului Alla Trinacria, trupul fiindu-I înhumat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.
Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalităţi ale naţiunii române, fiind un vizionar printre fruntaşii generaţiei care a condus la constituirea României moderne la 1859 şi mai târziu la proclamarea Statului Naţional Unitar Român în 1918.
Prietenii celebre
Nicolae Bălcescu a întreprins numeroase călătorii prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi cu ardeleanul George Bariţiu.
S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, prin publicarea, în 1844, în revista ieşeană ''Propăşirea'', a studiului ''Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum'', în care susţinea ideea refacerii armatei naţionale pe baze populare.
A editat ''Magazin istoric pentru Dacia'' (1845-1848) împreună cu August Treboniu Laurian. Aici, a publicat, în 1846, ''Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri'', care oferea raţiunile teoretice, economice şi istorice privind desfiinţarea muncii servile, conferind problemei importanţă primordială, naţională, potrivit volumului ''Istoria românilor'' (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Articolul a fost reluat în ''Question economique de Principautes Danubiennes'' (1850). Tot aici a publicat în 1845, un ''Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor'', notează ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995).
În 1845, a fost ales secretar împreună cu I. Voinescu II, în Asociaţia literară.
Opera
Opera lui Nicolae Bălcescu nu este foarte întinsă, dar este foarte densă şi bogată în idei.
El a exprimat o poziţie democrat-revoluţionară, în cadrul curentelor ideologice care s-au confruntat în perioada Revoluţiei.
În timpul vieţii sale a mai scris lucrările ''Drepturile românilor către Înalta Poartă'' (Bucureşti, 1848), ''Mersul revoluţiei în istoria românilor'' (1850), ''Despre împroprietărirea ţăranilor'' (1850), ''Reforma socială a românilor'' (1850), ''Mişcarea românilor din Ardeal la 1848'' (1851). Postum au fost publicate: ''Biografii istorice'' (Bucureşti, 1901); ''Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român'' (Bucureşti, 1903); ''Patru studii istorice'' (Bucureşti, 1928); ''Scrieri istorice'' (Craiova, 1930); ''Opere'' (t.I: ''Scrieri istorice, politice şi economice, partea I-II, Bucureşti, 1940, t.II: ''Scrisori şi scrieri inedite'', Bucureşti, 1948); ''Opere complete'', vol. I: ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', Bucureşti, 1940, vol.II: ''Studii şi biografii istorice'' (Bucureşti, 1944); ''Scrieri sociale'' (Bucureşti, 1947); ''Opere'' (Bucureşti, 1952); ''Opere'' vol.I: ''Studii şi articole'', vol.II: ''Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul'', Bucureşti, 1953, vol.III: ''Corespondenţă' (1964); ''Opere alese'' (I-II, Bucureşti, 1960); ''Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre'' (1970); ''Scrieri alese'' (Bucureşti, 1973); ''Opere'' (I-IV, Bucureşti, 1974-1990), potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).
CREDIT FOTO: memorialulbalcescu.ro
