Regele Carol I, care domnea la Londra din 1625, a urmat aceeaşi politică internă a tatălui său, Iacob I Stuart, căutând să micşoreze rolul parlamentului.
Divergenţele dintre tron şi Parlament au început odată cu urcarea pe tron a lui Carol I. La 7 iunie 1628, Parlamentul prezintă lui Carol I o „Petiţie a drepturilor”, prin care se reafirmă drepturile parlamentului şi cere respectarea unor drepturi cetăţeneşti fundamentale: trimiterea la închisoare fără proces şi ilegalitatea legii marţiale, precum necesitatea creării unei legi fundamentale, care să stea deasupra coroanei şi pe care însuşi suveranul să fie obligat să le respecte.
Carol I a acceptat această listă, dar la 3 martie 1629, guvernează fără să convoace parlamentul, având consilieri pe William Laud, arhiepiscop de Canterburry, şi pe contele Strafford.
A introdus o fiscalitate excesivă, a reînnoit vechi privilegii şi taxe feudale. Timp de 11 luni, Carol I a condus fără Parlament, această perioadă fiind descrisă ca perioada celor „11 luni de tiranie”.
În 1640, Carol I a convocat un nou Parlament, în vederea obţinerii sumelor necesare războiului împotriva Scoţiei, care se răsculase la 23 iulie 1637, dar a refuzat din nou acordarea sumelor, până la soluţionarea divergenţelor.
Acest Parlament a fost numit Parlamentul scurt, deoarece în mai puţin de o lună a fost dizolvat (13 aprilie-5 mai).
Parlamentul Lung
Cu forţele scoţiene care avansau pe teritoriul Angliei, impunându-şi propriile cereri în faţa lui Carol, Parlamentul Lung, convocat de rege la 3 noiembrie 1640, s-a revoltat şi a declarat taxa extra-parlamentară ilegală.
De această dată, Parlamentul nu a mai putut fi dizolvat fără consimţământul său, lucrările sale desfăşurându-se până la 3 martie 1660.
Laud şi alţi miniştri au fost închişi, iar Strafford a fost pus sub acuzare, fiind condamnat şi executat.
Carol I a fost executat la 30 ianuarie 1649.
