„Patrick Dupond și-a luat zborul pentru a dansa cu stelele”, a declarat Da Rocha, citată de AFP.
Dupond a învățat dansul de la profesori care îi fuseseră apropiați lui Nijinski. Îi numea pe maeștrii săi cu numele mic: Maurice (Béjart), Roland (Petit), Jerome (Robbins), Rudolf (Nureev), John (Neumeier), Alvin (Ailey), Claude (Bessy), ca pe litanie a sfinților săi personali.
„Am primit moștenirea lor și am datoria să o transmit mai departe”, explica Patrick Dupond.
Într-o viață haotică, dansul era pentru el o sursă de înțelepciune.
„Dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș face la fel”, se confesa el pentru Le Figaro în august trecut. „Această artă m-a deschis către pacea interioară, a te lăsa pe mâinile unui creator îți zdruncină certitudinile și te reconstruiește întru eleganță.”
Și Dupond continua:
„Dansul mi-a dat un cadru și o libertate, mijlocul de a exista frumos, făcând bine și scăpând de toate capcanele. De multe ori am căzut și de fiecare dată dansul m-a salvat.”
Patrick Dupond s-a născut pe 14 martie 1959 la Paris. Tatăl său a părăsit căminul conjugal când Patrick era încă copil, iar mama sa a încercar să-i canalizeze energia copilului năzdrăvan și zburdalnic înscriindu-l la fotbal și la judo. Fără succes.
Își găsește calea în viață abia când descoperă dansul clasic. Max Bozzoni, fost dansator la Opera din Paris și profesor de balet, îl ia sub aripa sa. Va fi „profesorul său pe viață”, până la dispariția lui din 2003.
În 1970, Patrick Dupond intră la școala de dans de la Opera din Paris. Băiatul, care îi irită pe profesori cu indisciplina sa, va urca toate scara ierarhică a instituției respective.
La 16 ani, intră la balet ca stagiar cadril. Un an mai târziu, se înscrie singur la concursul internațional de la Varna, unde câștigă medalia de aur.
Anul 1980 este anul consacrării: este numit stea a Operei din Paris.
Fizicul său de june prim, calitățile sale tehnice și de actor îi seduc pe cei mai mari coregrafi ai lumii: John Neumeier, Roland Petit, Alvin Ailey sau Maurice Béjart, care fac creații speciale pentru el.
Acesta din urmă îi oferă una dintre interpretările sale magistrale, cea a dansatorului travestit în prim balerina capricioasă din Salomeea, în 1986.
Personalitatea sa strălucitoare, spontană și generoasă, îl face pe Patrick Dupond un star al dansului. Popularitatea sa depășește curând granițele Franței, atrăgând mulțimi de admiratori cu ocazia turneelor sale în străinătate, mai ales în Statele Unite și în Japonia.
La vârsta de 31 de ani, îi succede lui Rudolf Nureev la direcția baletului Operei din Paris. Între 1990 și 1995, este deopotrivă director și dansator, înainte de a redeveni „simplă” stea.
Însă, în 1997, pe fondul unor disensiuni cu noua conducere a Operei, este concediat pentru „nesupunere și indisciplină”, potrivit propriilor sale cuvinte.
Dansatorul acceptase, fără acordul aangajatorului, să facă parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes.
Patrick Dupond va primi până la urmă despăgubiri pentru concediere, însă acest episod va lăsa o rană adâncă.
În 2000 este victima unui grav accident de mașină. Trupul său este zdrobit, suferă nu mai puțin de 134 de fracturi, iar medicii îl anunță că nu va mai putea dansa niciodată.
Va trăi doi ani cu morfină, având nevoie de încă un an pentru a se dezintoxica.
Patrick se va ridica însă din nou, grație antrenamentelor zilnice cu mentorul său, Max Bozzoni.
Câteva luni mai târziu, revine pe scenă, într-o comedie muzicală.
Suferă o nouă lovitură dură din partea vieții, când casa lui de la Dreux va arde din temelii.
Se confruntă apoi cu crize grave de depresie și cu alcoolismul.
Redresarea i-o va datora întâlnirii cu Leila da Rocha, fostă campioană internațională la baschet, care urmase apoi școala de dans contemporan a Marthei Graham, și se reconvertise la dansul sacru oriental.
Împreună cu Leila, Patrick va pune în scenă spectacole sofisticate, în care baletul clasic și dansul oriental se întrepătrund.
În ultima perioadă a vieții, a făcut parte din juriul unor emisiuni televizate, precum „Dansând cu stelele”. Locul său a fost și va rămâne printre stele.
