14 iulie – Ziua Transmisioniştilor Militari
În data de 14 iulie 1873, prin Înaltul Decret nr. 1303, ia naştere prima secţie de telegrafişti militari, încadrată în compania de minari ai organicei Batalionului de geniu al Armatei Române, potrivit informațiilor oferite pe pagina de Facebook a Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.
Astăzi se împlinesc 149 de ani de la acel moment iar drumul comunicaţiilor militare a fost unul în general progresiv, cu anumite perioade de stagnare şi chiar de recul însă, privită global, dezvoltarea a fost evidentă.
În 1874, prin Înaltul Decret nr. 1132 din 28 mai, numărul secţiilor de telegrafie creşte la patru, fiind coordonate de Grigore Giosan, primul telegrafist al Armatei Române. Trecută în subordinea directă a Marelui Cartier General până la sfârşitul războiului, ea se va desfiinţa la 1 octombrie 1878, secţiile fiind din nou repartizate celor 4 companii de minari-săpători-telegrafişti ai batalionului de geniu.
Experienţa Războiului de Independenţă a arătat nevoia unei conduceri centralizate şi a unui sistem coerent de legături de comunicaţii, astfel încât în 1877, prin Înaltul Decret nr. 1957 din 19 octombrie, cele 4 secţii vor fi reorganizate în Compania 6 Telegrafie – prima de acest fel în istoria armatei noastre.
La 31 octombrie 1880, prin înfiinţarea Batalionului 2 de geniu, numărul companiilor de telegrafie se va dubla, în mod natural. Următorul pas se va produce prin înfiinţarea Regimentului 1 de geniu, prin Înaltul Decret nr. 1070 din 27 martie 1884, moment în care vom avea 4 companii de telegrafie şi căi ferate – câte una în compunerea fiecărui batalion din cadrul regimentului. În 1885 se vor înfiinţa încă două batalioane de geniu, fapt ce va ridica numărul companiilor de telegrafie şi C.F. la 6.
În data de 16 februarie 1886, în urma reorganizării Regimentului 1 geniu, companiile de telegrafie au fost separate de căile ferate.
În 1887 se va înfiinţa Regimentul 2 geniu, având în organica sa câte două batalioane mixte de telegrafişti şi săpători minari.
În consecinţă, la începutul secolului XX, în cadrul Armatei Române existau două Regimente de geniu, fiecare având în compunerea sa două batalioane mixte de telegrafişti şi săpători-minari. În 1903 vor fi importate în România primele mijloace de telegrafie fără fir, instalate pe uscat şi pe navele maritime.
În 1909, prin Înaltul Decret nr. 2893 din 24 octombrie, s-a înfiinţat Compania de specialităţi, având în compunere o staţie TFF, o secţie de proiectoare, o secţie de automobile şi motociclete, o staţiune columbofilă şi o secţie de fotografie. Mai târziu, aceasta se va transforma în Batalionul de specialităţi.
Primul Război Mondial
Primul Război Mondial a reprezentat o lecţie dureroasă cu privire la nevoia de dezvoltare şi reorganizare a mijloacelor de comunicaţii ale Armatei Române, slăbiciunile evidente constând în lipsurile tehnice şi logistice ale trupelor de transmisionişti.
În consecinţă, la 1 august 1923, Regimentul de Specialităţi şi-a schimbat denumirea în Regiment de Transmisiuni iar în data de 16 iunie 1928, prin Ordinul M.St.M. nr. 337, Regimentul de Transmisiuni s-a reorganizat sub denumirea de Regimentul 1 Transmisiuni, având 1 batalion TF şi telegrafie rapidă, 1 batalion TFF şi un batalion tehnic.
La 1 aprilie 1932, prin Înaltul Decret 497/1932, s-au înfiinţat Brigada de Transmisiuni şi Regimentele 2 şi 3 Transmisiuni, la Bucureşti, Câmpina şi, respectiv, Braşov.
Al Doilea Război Mondial
O primă separare de arma Geniu se produce în ambianţa celui de-al Doilea Război Mondial, anul 1942 având să marcheze două momente deosebit de importante în istoria armei: prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 85959 din 02.06.1942 şi Decretul nr. 3818 din 31.12.1942 se înfiinţează Comandamentul Transmisiunilor şi Centrul de Instrucţie al Transmisiunilor cu Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni şi Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni.
Imediat după război va avea loc însă o scurtă perioadă de regres, marcată de o nouă trecere în subordinea armei Geniu dar după câţiva ani, în 1949, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 45107 din 2 februarie, Brigada de Transmisiuni s-a transformat în Comandamentul Transmisiunilor Armatei, marcând astfel consfinţirea statutului de armă de sine stătătoare, statut păstrat până în zilele noastre.
La mijlocul anilor ’60 a fost creată prima structură informatică din cadrul armatei, în cadrul Direcţiei generale a înzestrării. În anul 1978 Comandamentul Trupelor de Transmisiuni a întocmit un studiu de dezvoltare a armei în cadrul căruia se propunea perfecţionarea şi îmbunătăţirea tehnicii utilizate, studiu care a impulsionat un amplu proces de reorganizare a structurilor de transmisiuni la toate eşaloanele. În deceniul al optulea al secolului trecut informatica militară s-a dezvoltat până în punctul în care acest nou domeniu era utilizat la toate aplicaţiile şi în activitatea zilnică de conducere a trupelor.
După Revoluţie, arma a continuat să îşi extindă aria de activitate, aşa cum era şi normal de altfel, iar la 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. O.G. 19 din 21 iulie, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii. La 1 mai 2006, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M.S. 28 din 20 februarie, denumirea Comandamentului Transmisiunilor se schimbă în Comandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii.
Industria producătoare
Tehnica militară utilizată de transmisionişti este o oglindă fidelă nu doar a conjuncturii internaţionale a fiecărei perioade dar şi a nivelului de dezvoltare a capacităţilor de producţie a statului român. Astfel, în secolul al XIX-lea, tendinţa României de a se alinia culturii occidentale, dar şi lipsa capacităţilor de producţie locale a însemnat un import masiv de piese de transmisiuni, în special din Franţa, dar şi din Germania, Rusia sau Austro-Ungaria. Desigur, ceea ce se putea realiza de ateliere locale (trăsuri, materiale de construcţii, stâlpi de telegraf ş.a.m.d.) se şi construia, însă piesele ce necesitau o tehnică superioară, precum aparatele telegrafice, telefoanele de câmp, centralele telefonice, erau aduse în general din Occident. În Primul Război Mondial Franţa, prin misiunea generalului Berthelot , şi-a asigurat statutul de ţară dominantă în ceea ce priveşte provenienţa pieselor de transmisiuni utilizate de soldaţii români.
În perioada interbelică în România iau naștere primele firme producătoare de tehnică de transmisiuni. Cea mai importantă dintre acestea a fost “Standard”, care a produs atât centrale telefonice cât și telefoane de campanie. În 1943, producția “Standard Electrica Română” cuprindea: 5.500 aparate B.L., 4.000 de linii – centrale manuale B.L., circa 7.000 de aparate automate și 1.500 de aparate B.C. În acelaşi timp, trebuie menţionat şi faptul că la Timisoara şi Cluj-Napoca se producea un model de telefon cu totul special denumit “Energia”.
În 1948 Standard va fi naționalizată și va deveni “Vestitorul”, ulterior “Electromagnetica”. Chiar dacă perioada postbelică va fi una a sovietizării (inclusiv a armamentului armatei române), Electromagnetica va continua producția de piese românești. În 1957, România a devenit a cincea țară din lume care a produs un calculator electronic și prima dintre țarile comuniste.
În paralel cu sovietizarea tehnicii de transmisiuni militare, astfel încât să se poată realiza interoperabilitatea cu aliații din Tratatul de la Varșovia, România a făcut eforturi în direcția dezvoltării unei industrii românești desprinsă de imperativele sovietice. Astfel, în perioada 1985-1989, peste 80% din tehnica de transmisiuni era produsă în Romania. La sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 România a achiziționat în paralel licențe de producție de automobile și de calculatoare din Franţa. Având în vedere ca mașinile produse au primit denumirea “Dacia”, a fost logic ca mașinile de calcul să se numească “Felix.” Au fost produse calculatoare Felix CE-100 (pentru armată), Coral și calculatoare de birou, precum CE-109.
