Alături de mamă, copilul va rămâne deținut politic timp de 10 luni, ambele fiind trimise la Mislea cu vagonul penitenciar. După mai multe insistențe, tatăl, Dan Berindei, obține eliberarea fiicei sale, mama rămânând mai departe închisă.
Ioana Berindei își va executa pedeapsa la Jilava, Văcărești și Mislea până la eliberarea din 18 februarie 1953.
După eliberare, este constrânsă să lucreze ca muncitoare necalificată la cooperativa Arta Lemnului din București, după care va lucra ca secretară la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, timp de 16 ani.
A decedat la 9 septembrie 2008, fiind înmormântată, două zile mai târziu, la cimitirul Bellu.
Amintiri din Văcărești
„Eram cu multe deţinute şi bolnave. Care, trebuie să spun, au fost foarte drăguţe cu mine. Trebuie să spun asta. Dacă Ruxandra plângea, nu se supărau. Ele săreau s-o legene, s-o plimbe… Cum plângea, săreau: «Lasă-mă pe mine să văd ce are». Am stat la Văcărești pâna a făcut Ruxandra șapte luni. Și când Ruxandra avea șapte luni m-au dus la Mislea.
(…) Pe 18 februarie, în ’53, când se împlineau opt ani de căsnicie, am fost eliberată de la Mislea. Am sosit acasă noaptea. Știu că am sunat și Dan a ieșit și zice: „Cine-i?”, zic: „Eu sunt, Dane”. Ei, mă rog, va dați seama (…).
Nu îmi recunoșteam copiii. M-am dus să mă uit la ei. Mihnea dimineața, auzind vorbind, a venit și m-a pupat, a sărit în pat… Ei, pe Ruxandra nu o mai recunoșteam, se schimbase…
Mă lua de mâna și mă plimba prin casă și spunea: „Doamna, doamna, doamna, ață-i mama” și mă arăta pe mine în poză. Și a durat cât a durat până când eu îi spun:
„Ruxandra, asta e mama și eu sunt mama. Uite, nu seamăna asta cu mine?” și ea făcea: „Da, mama, mama”. Așa a fost întâlnirea cu fămilia mea mica”. – Fragmente din interviul acordat, în vara anului 1996, pentru Arhiva de Istorie Orală de la Memorialul Sighet și publicate în 2008 în revista 22.
