Mason, țărănist, carlist, se alătură regimului comunist, care-l înmormântează lângă Eminescu și Caragiale

 

În timpul studiilor în Franța a fost inițiat într-o lojă masonică. S-a vehiculat informația că din acest motiv guvernul dr. Petru Groza l-ar fi numit ambasador în SUA și chiar că, la solicitarea Anei Pauker, ministru de Externe în același guvern, ar fi fost ridicat în gradul 3 de Maestru la Cavaler Rosicrucian, adică gradul 18.

Într-un raport al său, ar fi afirmat: „Reușita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotențiar, ci, pentru calitatea mea de mason”.

Monica Lovinescu îl cataloga un „moralist fără morală”.

Ca mulți dintre susținătorii socialismului, bazat pe principii egalitariste -unde nu individual, ci comuna primează, „una spune alta face”, locuind într-o vilă din cartierul Dorobanți și ducând o viață „luxoasă” inclusiv în comunism.

„Fără scrupule”, un „valet al potentaților comuniști”, potrivit lui Gheorghe Grigurcu, a rezistat luptelor și epurărilor din Partidul Comunist Român.

Spre finalul vieții a susținut naționalismul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezentat ca o alternativă la controlul rusesc, mai aflăm de la Vladimir Tismăneanu

Luptător împotriva Fascismului, a susținut regimuri la fel de criminale

Mihail Ralea, căci despre el vorbim, sociolog, antropolog, estetician, critic literar, memorialist şi filosof, s-a născut la 1 mai 1896, în Huşi.

A urmat cursurile Liceului Internat din Iaşi, absolvind în 1914, apoi şi-a luat licenţa în drept şi litere la Universitatea din Iaşi.

Şi-a continuat pregătirea la École Normale Supérieure din Paris între 1919 și 1923, unde obţine doctoratul în drept şi doctoratul în filosofie.

La revenirea în ţară, a fost numit, la Universitatea din Iaşi, asistent la catedra de filosofie, apoi conferenţiar la catedra de pedagogie socială, profesor de psihologie şi estetică, apoi, din 1938, a fost profesor la Universitatea din Bucureşti.

Discipol al lui G. Ibrăileanu, a devenit, începând din 1933, director la revista „Viaţa românească”, la început împreună cu G. Călinescu, apoi cu D.I. Suchianu.

Director la Dreptatea

A intrat în politică alături de Partidul Naţional Ţărănesc şi o vreme a fost directorul oficiosului acestui partid, ziarul Dreptatea.

În 1939 intră în rândurile Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic întemeiat de regele Carol al II-lea, şi a fost numit ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este internat o perioadă, din cauza concepţiilor sale de stânga şi atitudinii antihitleriste, în lagărul de la Târgu Jiu.

După 1944 a ocupat mai multe funcţii politice: ministru al Artelor în guvernul Petru Groza, ministru plenipotențiar al României la Washington (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

A fost, de asemenea, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, precum şi preşedinte al grupului român pentru Uniunea Interparlamentară; şef al Catedrei de psihologie la Universitatea din Bucureşti.

Autor

A debutat în 1916 în revista „Convorbiri literare”, cu studiul „Importanţa sociologică a lui G. Tarde”, şi în continuare colaborează la Viaţa românească, Însemnări literare, Adevărul literar şi artistic, Dreptatea, Cuvântul liber, Dimineaţa, Fapta, Contemporanul, Secolul 20 etc.

Ca doctrinar politic, a elaborat studiul „Perspectivele ţărănismului în faţa noilor curente sociale” (1934).

A elaborat o serie de lucrări în domeniul psihologiei: Problema inconştientului, Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului. Studii psihologice, Psihologie şi viaţă, Istoria psihologiei, Introducere în psihologia socială ş.a.

Cea mai importantă lucrare a sa a fost considerată Explicarea omului (1946), tradusă şi în franceză în 1949.

Membru titular activ al Academiei Române (1 nov. 1948); preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Economice, Filosofice şi Juridice a Academiei Române (1959-1963).

A murit la 17 august 1964, la Berlin, când se afla în drum spre Copenhaga, unde urma să participe la oconferinţă internaţională. Rămăşiţele lui pământeşti au fost aduse la Bucureşti şi au fost depuse în incinta Marii Adunări Naţionale. Guvernul i-a organizat funeralii naţionale.

Comuniștii l-au înmormântat la cimitirul Bellu lângă cei marii scriitori – Eminescu, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu.