Era o aluzie la o faimoasă dispută dintre Papă și Împăratul Germaniei, soldată pe 28 ianuarie 1077 cu umilința celui din urmă. Iată despre ce a fost vorba.
Papa Grigorie VII dă publicității în 1075 șaptesprezece propuneri intitulate Dictatus Papae, prin care afirmă că episcopii trebuie numiți de el, nu de împărat.
Papa însuși trebuie ales de un conclav de cardinali și nu de nobilii romani.
Propunerile fac parte dintr-o amplă mișcare de reformă, declanșată de Sfântul Scaun la scurt timp după anul 1000. Scopul era impunerea autorității Papei – până atunci mai degrabă simbolică – asupra creștinătății.
Împăratul Henric IV se opune acestor reforme, care pun capăt tradiționalei supuneri a clerului față de puterea laică, așezându-l pe Suveranul Pontif deasupra Împăratului, scrie Hérodote.
El pronunță depunerea din scaun a Papei. Acesta răspunde excomunicându-l pe Împărat. Adică îl privează de Sfintele Taine, permițându-le vasalilor să rupă jurământul de supunere.
Seniorii germani profită pentru a recupera bunuri și avantaje care le fuseseră confiscate. Ba chiar își aleg un suveran concurent.
Abandonat de toată lumea, Henric IV se teme că Papa ar putea veni în ajutorul contestatarilor săi.
Atunci își calcă peste orgoliu și merge el însuși la dușman, aflat pe atunci în vizită la contesa Matilda de Toscana, la castelul acesteia din Toscana.
Umilit, cu picioarele goale în zăpadă, având alături de el nevasta și copilul, el așteaptă trei zile (26, 27 și 28 ianuarie 1077) pentru ca Papa să îl primească și să ridice excomunicarea. Suveranul Pontif îl primește pe 28 ianuarie, iar Henric îi promite Papei că îi va respecta autoritatea.
Însă, Papa nu mișcă un deget pentru a împiedica răsturnarea de la putere a lui Henric IV. Partizanii germani ai reformelor papale și o parte dintre episcopii germani aleg pe 15 martie un alt suveran, Rudolf de Suabia, care este încoronat la Mainz.
La început, Papa Grigorie mimează neutralitatea față de cei doi împărați. Apoi, însă, profețește că în anul 1080 va muri un „rege fals” și îl afurisește încă o dată pe Henric, luându-i partea lui Rudolf.
Indignat de trădarea papală, Henric IV îl declară din nou depus din scaun pe Grigorie. În loc, îl alege pe arhiepiscopul de Ravenna, Viberto.
Henric pornește cu oaste spre Italia, asediind Roma din 1081 până în 1083. În cele din urmă, Cetatea Eternă este nevoită să cedeze și își deschide porțile.
Împăratul, sprijinit de mai mulți cardinali, îl pune în locul lui Grigorie pe Viberto, care își alege numele de Clement III.
Papa Grigorie se refugiază în Castelul Sant’Angelo.
Henric IV este înscăunat împărat a Germaniei de către noul Papă.
