„Aș fi preferat ca tatăl meu să fie un simplu croitor georgian”, mărturisește Svetlana în Memoriile sale. Într-adevăr, așa cum povestește și Claude-Catherine Kiejman, în cartea sa, „Svetlana, fiica lui Stalin”, apărută în Franța, nu era ușor să fii fata Satrapului din Gori.
„Svetlana este un personaj eminamente tragic” scrie biografa sa. „Ea va dori mereu să scape de umbra prea apăsătoare a tatălui, fără a reuși.”
Când fetița vede lumina zilei, în februarie 1926, Țarul Roșu tocmai pusese mâna pe Partidul Comunist și începuse să-i elimine pe opozanți.
Pentru mica Svetlana începe o viață fără griji, între zidurile Kremlinului sau în vilele de protocol ale Partidului, neducând lipsă de nimic, în timp ce țara murea de foame.
În 1932, cunoaște prima dramă: mama sa, Nadia, se sinucide, disperată de infidelitățile și despotismul soțului ei.
Copilei i se spune că mama a pierit din cauza unei apendicite… De-abia peste mulți ani va afla adevărul, citind din întâmplare un articol.
Relația cu tatăl este una foarte complicată: Stalin, deși foarte tandru cu fiica lui (semnează scrisorile către aceasta cu „Tăicuțul”), o supune autorității lui implacabile, pornite din modul său tiranic de a iubi. „Tandrețea sa este cea a unei pisici pentru șoarecele său”, scrie Hrușciov în memoriile sale.
La aceasta se adăugă și epurările, care nu ocoleau nici anturajul cel mai apropiat al Svetlanei. Nu era lucru rar ca prieteni sau părinți ai acestora să dispară peste noapte. Ba chiar și membri ai familiei sale.
Bucătăreasa și intendenta sunt îndepărtate. Guvernanta scapă totuși, după ce fusese amenințată deoarece se descoperă că fusese slujnică într-o familie de aristocrați. Însă de data aceasta, Svetlana intervine personal în favoarea femeii și rezistă cu încăpățânare tuturor presiunilor „de partid și de stat”,
Adolescența fetei este marcată de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Stalin este ocupat cu războiul, o vede mai rar, iar relațiile se răcesc și mai mult când Svetlana află adevărul despre moartea mamei sale.
În 1942 se îndrăgostește de Alexei Kepler, un cineast evreu care îi este foarte antipatic lui Stalin. Drept care iubitul fiicei sale este acuzat de spionaj și trimis la muncă în mină. Svetlana este chemată în fața tatălui, care îi trage o pereche de palme și o face albie de porci.
Vor urma două căsătorii: prima, pentru a-i face în necaz tatălui, cu un student pe care Stalin refuză să-l cunoască; a doua, cu un tânăr chimist apreciat de dictator.
Ambele mariaje sunt niște eșecuri. Din fiecare rezultă câte un copil: Iosif, respectiv Katia.
Svetlana, care este o studentă strălucită, visează să ajungă scriitoare, însă tatăl nici nu vrea să audă de așa ceva. „Scriitorii sunt oameni de nimic”, spune Stalin
În decembrie 1952, tată și fiică se găsesc pentru ultima dată împreună la un ospăț sardanapalic, la care participă tovarăși din conducerea partidului. Totul este stropit cu băutură din belșug.
Hrușciov relatează că Stalin, beat mort, o târăște de păr pe Svetlana, forțând-o să danseze în fața invitaților până în zori. Două luni mai târziu, Iosif Visarionovici moare în vila sa, în urma unui atac de inimă.
Svetlana, care credea că moartea tiranului său părinte îi va aduce libertatea, constată repede că s-a înșelat. Autoritățile sovietice o supraveghează îndeaproape.
Totuși, ea renunță la numele tatălui în favoarea celui al mamei, Aliluieva, se botează ortodox, însă, când vrea să se căsătorească cu un indian pe care îl întâlnește într-un spital, autoritățile se opun.
Pentru Svetlana e prea mult. În 1967, profită de o călătorie în India pentru a cere azil politic în Statele Unite, foarte fericite de peștele cel mare care le pica singur în năvod, în plin Război Rece.
Ecoul evenimentului este mondial, cu atât mai mult cu cât Svetlana lăsa în URSS doi copii. Katia, fata sa, nu i-o va ierta niciodată.
Urmează o nouă căsătorie cu un soț paranoic, care este convins că nevasta lui are lingouri de aur ascunse la o bancă din Elveția. Se naște o nouă fată, Olga. Își schimbă cu regularitate domiciliul, pentru a scăpa de paparazzi, își ia cetățenia americană, își publică memoriile în care nu-l cruță deloc pe tatăl său (îl numește „monstru”), și revine în Uniunea Sovietică. Dezamăgită de ce găsește aici, se stabilește la Londra alături de fiica ei, Olga.
Duce o viață singuratică, marcată de dese depresii și se stinge în Statele Unite, la Wisconsin, în noiembrie 2011.
„Aș fi fost toată viața prizoniera politică a tatălui meu”, își explica ea dorința de a fi cât mai departe de locurile nașterii.
Vladimir Putin îi va repatria trupul, astfel că Svetlana nu scapă de fantomele sovietice nici după moarte.
