Momentul primirii și trecerea pe poartă era important.
Iată-mă și pe mine intrat la rând pe poarta principală, pe unde am fericirea să trec a doua oară (în închisoare). Prima oară fusese în anul 1949, iar acum eram la închisoarea Jilava.
După zăngăniturile de arme ale soldaților de pază și figurile încruntate, după înjuraturi și lovituri, urma dezechiparea și percheziția amănunțită. Apoi eram conduși la celulă, în picioarele goale, pe zăpadă, având pe noi numai indispensabilii.
Sunt condus de un gardian pe un culoar întunecos și strâmt. Gardianul deschide o ușa și mă invită înăuntru. Acolo la început mi s-a părut că e o celulă goală dar printre paturi am observat o ființă umană în haină vărgată, ce se bucură că nu va mai fi singur.
Nu trece mult și efectivul de deținutți din celula noastră începe să crească de la zi la zi. Toate paturile sunt ocupate. Eu mă aflam cu patul la etaj căci erau paturi suspendate.
În plină noapte, între detinuții intrați observ pe unul că rămăsese fără pat și îi fac semn. Zic: «Urcați-vă aici la mine!» Persoana respectivă, necunoscută, s–a bucurat că îi dă cineva atenție și că este primit în pat să se odihnească. Mi-a mulțumit: «Mii de mulțumiri, cu multă afecțiune!», zice dumnealui.
După ce ne-am cunoscut mai bine. s-a creat între noi o bună prietenie și am putut să-l cunosc și dupa nume. Era domnul Nicolae Steinhardt, un om respectuos și cu bune maniere. Făcea parte din grupul de scriitori din București printre care erau domnul Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George etc. Dintre aceștia, numai el era evreu.
În celulele prin care ne-am perindat, dintre cei încarcerați erau preoți de diferite confesiuni, romano-catolici, preoți ortodocși, pastori calvini, evangheliști, unitarieni, baptiști, adventiști, Martori ai lui Iehova. Însă de nici unul dintre aceștia nu s-a atașat așa de mult.
Fără primejdia de a mă lăuda, trebuie să spun că acolo, pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu, îi mai ajutam pe deținuții bolnavi, le făceam masaje, câte o frecție, mă aflam la căpătâiul lor. Pe cel ce nu putea să se poarte îl serveam la pat cu mâncarea pe care o primeam.
De altfel, pe unde am fost – fie în coloniile de muncă, fie în închisorile în care am stat – eu eram preotul garnizoanei
La dorința lui, fără zăbavă, i-am administrat botezul cu formula rostită:
«Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae în numele Tatălui – Amin, și al Fiului – Amin, și al Sfântului Duh – Amin.»
Curând după botez, la 11 martie 1961, ne-am despărțit și nu ne-am mai întâlnit decât în anul 1964, anul eliberării noastre, la penitenciarul Gherla.
Doream să ne întâlnim și în alte condiții.
Eram la Mănăstirea Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși, unde mi-a făcut o vizită și unde ar fi dorit să rămână. Însă n-am găsit înțelegerea din partea chiriarhului.
L-am îndrumat să mearga la IPS Teofil și PS Justinian de la Cluj.
Astfel, prin recomandarea mea, domnul Nicolae Steinhardt a fost primit la Mănăstirea Rohia unde și-a gasit rostul de cărturar și scriitor, ocupându-se și de biblioteca mănăstirii, ținând legătura cu Asociația Scriitorilor și cu Academia Română și în special cu scriitorul Ioan Alexandru, om de suflet și gândire creștinească.
Un moment important a fost ultima mea întâlnire cu dumnealui, în penultima zi a suferinței sale, la 29 martie 1989, înainte de a-și da obștescul sfârsit în spitalul de la Baia Mare.
Iată acum câteva gânduri de confesiune intimă:
Îmi spune dumnealui: «Dragă parinte, gândul meu îmi spune ca Dumnezeu nu m-a iertat de păcatele ce le-am săvârșit în tinerețe, în viață. Și merg să mă înfățișez în fața Dreptului Judecător și voi fi osândit aspru pentru toate nelegiuirile mele».
Am căutat să-l liniștesc și totodată să-l conving că aceste gânduri sinistre de disperare sunt șoapta diavolului: «Dumnezeu te-a iertat atunci când ți–ai mărturisit păcatele și ai primit botezul, căci prin botez se spală pacatul originar și toate păcatele personale. Când te-ai mărturisit și ai luat hotărârea să te îndrepți și te-ai îndreptat, Dumnezeu ți-a iertat păcatele prin dezlegarea ce o dă duhovnicul în numele Sfintei Treimi. Intrat în monahism ai făcut încă un alt act de pocăință. Te-ai lepădat de duhul lumesc și te-ai hrănit cu hrană duhovnicească și ai trăit viață de evlavie în frăție și dragoste și cu suflet blajin. De ce mai puneți la indoială că Bunul Dumnezeu nu v-a iertat? Nu mai ascultați șoapta satanei! Caci ʻcei ce se tem de Domnul se aseamănă muntelui celui sfânt și nu se tem nicidecum de bântuirile lui veliarʼ.»”
