Ennio Morricone s-a născut pe 10 noiembrie 1928 la Roma. Tatăl său, Mario, trompetist de jazz, îl inițiază în studiul mai multor instrumente și îl învață notele.
La vârsta de doisprezece ani, Ennio intră la prestigioasa Academie muzicană Santa-Cecilia din capitala Italiei. Îndrumat îndeaproape de compozitorul italian Goffredo Petrasi, iese din conservator, în 1954, cu trei diplome: trompetist, compozitor, orchestrator, obținând-o ulterior și pe cea de dirijor.
Mergând pe urmele tatălui său, cântă în grupuri de jazz și compune piese pentru radio. În paralel, face numeroase aranjamente muzicale pentru artiști de pop și jazz. În anii 1960, colaborează printre altele cu Helen Merrill, Jimmy Fontana, Mireille Mathieu, Françoise Hardy sau Demis Roussos.
Munca sa pentru radio îl duce cu timpul către cinema. Morricone devine „ghostwritter” (negru muzical) pentru mai mulți compozitori de muzică de film, arată o biografie realizată de Le Figaro.
Abia în 1961, va primi o șansă în nume personal: regizorul Luciano Salce îi cere să compună coloana sonoră pentru comedia sa „Misiune ultrasecretă”.
Trei ani mai târziu, se produce momentul crucial al carierei lui Morricone: întâlnirea cu Sergio Leone. Fost prieten din copilărie, regizorul îi propune să compună muzica pentru primul său western, „Pentru un pumn de dolari”.
Filmul, o reinterpretare a temelor clasice ale Vestului Sălbatic în stil italian, se bucură de un enorm succes. Iar banda sonoră carnavalescă a lui Morricone are rolul său.
În anul următor, compune o nouă epopee muzicală pentru amicul său: în „Pentru câțiva dolari în plus” (1965), „Il Maestro”, cum i se va spune lui Morricone, va crea un stil care va rămâne o caracteristică a filmelor „western spaghetti”: chitări electrice, fluierături, strigăte, flaut și trompete se amestecă într-o creație grandioasă.
Morricone va relua formula în „Cel Bun, cel Rău și cel Urât” (1966), piatra unghiulară a creației lui Leone care încheie „Trilogia Dolarilor”.
Sergio Corbucci, un alt mare nume al westernului spaghetti, îi propune lui Ennio să compună muzica pentru „Navajo Joe” (1966) și „Marea Tăcere” (1968).
Numele lui Morricone devine cunoscut în lumea întreagă, la fel ca secvențele devenite în scurt timp faimoase, grație și muzicii lui „Maestro”, cum ar fi de pildă formidabila tensiune din scena finală a lui „Cel Bun, cel Rău și cel Urât” dintre Clint Eastwood, Lee Van Cleef și Eli Wallach sau duelul dintre omul cu armonica, interpretat de Charles Bronson, și ticălosul Frank (Henry Fonda) în „A fost odată în Vest” (1968).
În afara westernurilor, Morricone va mai compune banda sonoră și pentru alte două capodopere ale lui Leone: „A fost odată o revoluție” (1971) și „A fost odată în America ” (1984). Șase colaborări în total. Suficient pentru nașterea unui mit care să așeze cuplul Leone-Morricone în Panteonul celei de-a șaptea arte.
Ennio Morricone va colabora însă și cu alți maeștri ai filmului italian: Giuseppe Turnatore, Mauro Bolognini, Giuliano Montaldo, Pier Paolo Pasolini, Vittorio de Sica, Bernardo Bertolucci, Mario Bava sau Dario Argento.
Pentru „Maestrul ororilor”, Dario Argento, compune banda sonoră la „Pasărea cu pene de cristal (1970), „Pisica cu nouă cozi” și „Patru muște de catifea gri (1971).
Stilul său melancolic, o prezintă o ruptură netă față de perioada Leone. La Argento, melodia lui Morricone încheață sângele și provoacă frisoane.
Prima sa „ieșire” în străinătate a fost un eșec: compune o piesă pentru filmul lui John Huston din 1966, „Biblia”, dar regizorul o respinge.
Va veni însă „Clanul Sicilienilor” din 1969, regizat de francezul Henri Verneuil”. Vor urma colaborări cu Terrence Malick, Samuel Fuller, Brian de Palma, Pedro Almodovar, Roman Polanski sau Quentin Tarantino, pentru a nu cita decât câteva nume.
De altfel, acesta din urmă îi va aduce Oscarul lui Morricone, la vârsta de 87 de ani, pentru „Cei opt odioși” (2015). De fapt, Oscarul i-a fost acordat pentru întreaga sa carieră.
În afara peliculelor enumerate, din cele peste 500 de filme la care a compus coloana sonoră fac parte clasice ale cinematografiei mondiale precum „Bătălia pentru Alger”, regia Gillo Pontecorvo, 1966, „Creatura”, regia John Carpenter, 1982, „Misiunea, regia Rolland Joffé, 1986, „Incoruptibilii”, regia Brian de Palma, 1987, „Cinema Paradisio”, regia Giuseppe Turnatore, 1988.
Ennio Morricone a compus pentru toate genurile de filme și se lăuda că la conservator a studiat toate stilurile de compoziție.
„Faptul că am putut compune muzică în deplină libertate și în maniere atât de diferite a fost posibil nu doar pentru că mă puteam baza pe tehnologie, dar și pentru că era indispensabil să schimb stilul la fiecare compoziție. Fiecare film cerea acest lucru”, mărturisea el într-un interviu pentru Le Figaro în 2017.
În afara muzicii de film, a compus și muzică simfonică și religioasă: „Le Concerto per Orchestra nr. 1” (1957), „Cantata per L’Europa” (1988), „Vuoto d’anima piena” (2008).
A compus și dirijat o mesă pentru Papa Francisc în 2015, comandată de Compania Iezuiților cu prilejul celei de-a 200-a aniversări a restaurării Ordinului Iezuit la Roma.
