După război a început un război mediatic cu cei care îl acuzau că este vinovat de pierderea bătăliei și, mai ales, de părăsirea trupelor. În final, lucrurile au rămas la fel de încurcate. Nici planurile Marelui Stat Major sau ordinele Marelui Cartier General nu au fost realiste (ipoteza cea mai bună era abandonarea capului de pod) sau clare, dar nici comanda de la Turtucaia nu a fost la înălțime. Până azi s-a păstrat în memoria colectivă numele celor considerați vinovați de dezastru: generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei 3, și generalul Constantin Teodorescu, comandantul Diviziei 17 Infanterie.
Gustul amar de la Turtucaia a mai fost diluat de manevra de la Flămânda, o operațiune concepută să recupereze onoarea armatei române la sud de Dunăre. Deși bine planificată și executată, aceasta a fost suspendată de Marele Cartier General din cauza presiunii germano-austro-ungare la trecătorile din Carpați. Altă greșeală: în timpul unei bătălii nu se mută trupele de pe un front pe altul. Probabil că emoțiile au fost prea mari, rațiunea s-a topit și deciziile au fost luate sub imperiul fricii.
Din când în când cercetătorii mai descoperă prin cotloanele arhivelor și bibliotecilor diferite materiale privind Turtucaia și Flâmânda. Puse cap la cap aduc noi fascicole de lumină față de evenimente și, încet dar sigur, imaginea de ansamblu prinde un contur din ce în ce mai pregnant.
Colonelul Mărășescu: „Turtucaia nu-mi aduce aminte decât jale și durere”
O mărturie interesantă, autocritică și plină de umor negru, aparține colonelului Nicolae Mărășescu, cel care a semnat capitularea trupelor române de la Turtucaia. Născut în 1855 a luat parte la Războiul de Independență (1877-1878) și la Al Doilea Război Balcanic (1913). La 15/28 august 1916 era comandantul Brigăzii 18 Infanterie (Regimentele 36 și 76 Infanterie) care, împreună cu Brigada 39 Infanterie (Regimentul 79 Infanterie și Batalionul 4 de la Regimentele 40, 75 și 80), constituiau Divizia 17 Infanterie. La 24 august/6 septembrie 1916, ora 16,30, colonelul Mărășescu, în calitate de comandant al capului de pod, a ordonat încetarea luptei. Cum a ajuns comandantul Brigăzii 18 Infanterie la comandă aflăm dintr-o mărturie ulterioară: „Colonelul Mărășescu venind la comanda Cetății fără să cunoască câtuși de puțin situația trupelor amice precum și a trupelor inamice din cuprinsul Capului de Pod, deoarece generalul Teodorescu a luat cu sine întreg statul major al Cetății împreună cu întreaga arhivă operativă a Comandamentului, zic, fără să cunoască situația de pe câmpul de luptă, văzând debandada cumplită în care se găseau trupele și, probabil, fiind solicitat de ofițeri, a hotărât capitularea cetății fără condiții”. Efortul său a fost răsplătit cu primirea ordinului „Mihai Viteazul” cl. a III-a, prin Înalt Decret nr. 2970/29 septembrie 1916 „pentru că a fost în tot timpul luptei în mijlocul trupelor sale la Turtucaia, expunându-se și îmbărbătându-le”. Cunoaște traiul amar al prizonieratului, apoi revine în 1918 la Iași. La 11 septembrie 1918 elaborează un memoriu (dar nu primul), la solicitarea Ministerului de Război, pe care îl semnează în calitate de colonel în rezervă. De la început își asumă întreaga responsabilitate pentru capitulare: „Prizonier am fost făcut la Turtucaia în ziua de 24 august 1916, ora 6 seara, din cauza imbecilității mele, căci în loc de a fugi, cum au făcut alții, m-am încăpățânat de a rămâne pe poziție, căci am crezut că un comandant de trupă este asemenea unui căpitan de vas care, de îndată ce s-a suit pe puntea de comandă, rămâne la postul său până în ultimul moment, afundându-se o dată cu vasul”.
De aici înainte nu se sfiește să arate erorile și lipsurile de caracter ale celor care au fugit din capul de pod și au lansat versiuni despre eroismul lor și incapacitatea celor rămași. „În luptele de la Turtucaia au fost ofițeri, șefi și subalterni, care și-au părăsit unitățile cu una-două zile înainte și au fugit în țară pentru a-și pune la adăpost propria lor persoană. Aceștia, ajunși în țară, în loc să fie împușcați ca lași, fiindcă prin fuga lor și-au lăsat unitățile în voia soartei, au fost luați după spusele lor necontrolate drept eroi și ca răsplată a infamiei lor au fost gradați cu unul, ba chiar și cu două grade, iar astăzi, sub ocrotirea amnistiei, se lăfăiesc în capul unităților lor desfidând pe cei care au rămas pe loc și taxându-i de proști. Acestora le vine sarcina, după regulamentele militare, de a face subalternilor lor educația de: conștiință, împlinirea datoriilor, de caracter, de abnegație, de sacrificiul persoanei etc.”. Despre ce s-a întâmplat la Turtucaia se arăta convins că fiecare ofițer se consideră salvatorul capului de pod, deși realitatea era exact invers: „Operațiunile la care am luat parte la Turtucaia: eu personal nu am făcut nici o ispravă, ba cinstit vorbind nu știu de mi-am făcut chiar datoria. Sunt convins că în rapoartele ce veți primi veți rămâne uimiți de enormitățile ce veți vedea. Fiecare ofițer, fie cât de mic ori ceva mai măricel, va spune în raport că de nu era el acolo Turtucaia cădea înainte de a fi atacată și numai grație deșteptăciunii și intervenției lui, cu unitatea sa, a mai rezistat și cât a rezistat. Nu numai eu, ci toți din toată scara ierarhiei militare, începând de la comandantul Armatei a III-a din care făceam parte și până la cel din urmă soldat, dacă fiecare ne făceam nu mai mult, ci simpla datorie, lucrurile se petreceau altfel nu cum s-au petrecut. Toți, de la general la soldat, am fost la Turtucaia simpli spectatori, am rămas la galerie în teribila dramă ce se desfășura acolo. Nici unul n-am intrat în scenă spre a juca, ca actori, rolul ce ne impunea funcțiunea gradului ce aveam fiecare. Cine va spune că am făcut altfel spune un neadevăr”. Mărășescu trece apoi la vinovății și se consideră unul dintre principalii artizani ai înfrângerii, dar în același timp opinează că merită pedepse aspre toți cei care au avut funcții de comandă.
„Când mi-aduc aminte că noi – un comandant de armată, unul de divizie, patru comandanți de brigadă și opt de regimente – care am avut sub mâna noastră un total de 34.000 oameni și asupra cărora n-am avut nici puterea și nici priceperea de a-i conduce și ține în luptă cum trebuie și cât trebuie, mă simt nedemn de gradul ce-l port, mic și umilit. Rușinea căderii Turtucaiei va apăsa asupra noastră cât vom trăi. Fiecare din noi va fi arătat cu degetul cu apostrofa «și tu ești unul din cei de la Turtucaia». Turtucaia nu-mi aduce aminte decât jale și durere. Nu este, oare, aici ceva care apasă conștiința? Dar Țara care așteaptă de la noi salvarea? Conștiința? Nici o mustrare de conștiință, fruntea sus, toți ne-am făcut datoria și acum, în urma bătăliei, toți suntem viteji, așteptăm plată, grade și decorații, nu un grad, ci două.
După plată – ca preț al marii noastre isprăvi făcută la Turtucaia, de care istoria lumii va vorbi în veci ca de cea mai rușinoasă faptă de arme din câte a mai pomenit până azi omenirea – trebuie să urmeze răsplata: lapidarea. Toți ofițerii care au fost la Turtucaia – cu mine în cap – ar trebui să fim cel puțin reformați, dacă nu mai mult, «pentru lipsa cunoștințelor militare cerute gradului și incapacitatea, probată în fața inamicului, de a le poseda», căci sunt convins că dacă noi, cei de la Turtucaia, așa nepregătită cum se zice că a fost, tot ar fi rezistat 15 – 20 zile, căci eu care eram acolo de la 1 Aprilie 1916 cunoșteam tăria Cetății. Tăria unei Cetăți, zice un dicton, nu stă în zidurile sale, ci în piepturile soldaților care o apără”. Memoriul continuă cu situația din prizonierat, modul de comportament al bulgarilor, al ofițerilor români, al Crucii Roșii și nu ezită să laude sau să critice pe unii sau pe alții. Probabil că acest memoriu, împreună cu altele, ale sale sau ale altora, au condus la reabilitarea ofițerului. A fost rechemat în cadrele active și ulterior a fost avansat la gradul de general de brigadă. Spre tristețea noastră nu a lăsat memorii sau amintiri ale activității desfășurate pe timp de pace sau război, care ar fi fost, cu siguranță, extrem de savuroase, după cum rezultă din memoriul întocmit în septembrie 1918. A trecut la cele veșnice în 1934 și își doarme somnul de veci la cimitirul Bellu din Capitală.
