Apoi Japonia a atacat Pearl Harbor în 1941 și totul s-a schimbat. Războiul – și urmările sale crude – i-au separat aproape un deceniu.
Howard a început să realizeze cât de miraculosă a fost supraviețuirea lui. Bunicii săi locuiau la mai puțin de o kilometru de zona zero, unde a căzut bomba. Pentru câteva clipe, s-a așezat inconștient sub dărâmături. Bunicul său și-a salvat soția din muntele de resturi care le devenise casa.
A fugit împreună cu fratele său spre munți, departe de focurile atotcuprinzătoare, trecând peste corpuri cu organele scoase.
Ani de zile, Howard nu a putut mânca alimente deculoare roz sau roșu, fie că era grapefruit sau vită.
„Mi-aduceau aminte de sânge și groază, și-a amintit el.
Când s-au întors în cartierul lor șters de pe fața pământului, aerul duhnea. Ei și cei din jurul lor au cules orice metal și lemn care putea folosi pentru a-și face un acoperiș deasupra capului.
Atât Howard cât și Kenny au suferit de dizenterie și și-au pierdut părul din cauza expunerii la radiații. Bunica maternă le-a dispărut literalmente în explozie. Bunicul matern a murit peste câteva zile. Producători de cartofi dulci, tse aflau în oraș pentru piața săptămânală.
De cealaltă parte a Pacificului, părinții lor au presupus că ambii băieți au pierit. La fel ca aproximativ 120.000 de japonezi americani, Frank și Tomiko erau de trei ani internați într-o tabără, în deșert în Arizona, atât de ostil încât turnurile de pază nu erau necesare. Acolo erau și când Crucea Roșie Americană a confirmat în sfârșit că fiii lor sunt în viață.
Sfârșitul războiului nu a adus însă o reunire a familiei. Părinții au fost eliberați din lagăr și au primit un bilet către Japonia și 25 USD. Dar nu aveau bani să plătească pentru întoarcerea lui Howard și Kenny din Japonia. Mai multe luni au devenit ani. Pe august 8 1947, bunicul Yaozo a murit de cancer – „o victimă a bombei”, spune Howard.
În luna martie următoare, împotriva voinței lor, băieții au fost urcați pe o navă spre San Francisco – un teren străin cu o limbă străină, cu doi părinți de care nu-și aminteau și doi frați mai mici pe care nu i-au cunoscut.
Familia reunită a trăit într-un imobil cu trei etaje. Părinții nu au vorbit despre internarea lor; fiii nu au vorbit despre bombă. Howard, acum 9 ani, a fost agitat de coșmaruri și s-a trezit urlând.
Anii trecuseră și el putea discuta despre Hiroshima în mod public. Kenny, însă, nu poate vorbi despre trecut.
Howard a evoluat de la supraviețuitorul tăcut, la martorul reticent, până la cronicarul bombei atomice.
„Ssimt o responsabilitate”, explică el, pentru stripes.com, din casa sa din Rancho Palos Verdes, California, unde, la 82 de ani, este ocupat pregătind o listă cu supraviețuitori. „Mă aflu în acea zonă crepusculară, unde sunt unul dintre cei mai tineri tipi care își amintesc experiența bombardamentului de la Hiroshima și, după mine, nu mai este probabil nimeni altcineva. Cei mai tineri nu-și vor aminti”.
Toamna trecută, a vorbit cu sute de studenți de istorie de la Universitatea din Los Angeles. El și-a împărtășit povestea la Muzeul Național Japonez American, iar Muzeul Memorial al Păcii de la Hiroshima l-a înregistrat ca parte a colecției sale de amintiri ale supraviețuitorilor.
