Online

„Piramidele Albaniei”. Buncărul din buncăr

 Marina Constantinoiu
„Piramidele Albaniei”. Buncărul din buncăr

Pentru tinerii de azi, deja istoria recentă este ca o poveste despre o ţară străină.

Pe vremea comunismului, erau necesare, în viziunea dictatorului Enver Hodja, pentru a apăra Albania de o eventuală invazie. Ţara, în mintea lui, urmând a fi atacată din toate părţile, de duşmanii din ambele tabere.

Albania nu a fost atacată din afară. A fost însă atacată sistematic din interior de politica dictatorială şi de izolare, dusă în perioada comunistă. La prăbuşirea sistemului comunist, la începutul anilor 90, ţara era săracă şi cu totul ruptă de lumea civilizată.

Sute de mii de buncăre

Cele peste 500.000 de buncăre construite în timpul regimului comunist al lui Enver Hodja sunt încă împrăştiate pe întreg teritoriul Albaniei. Imaginea e chiar şocantă, pentru cei care vin cu maşina din teritorii vecine şi care au de-a face pentru prima oară cu istoria recentă albaneză.

Potrivit unora, numărul lor ar fi chiar mai mare: 750.000 de buncăre sluţesc peisajul Albaniei actuale, de la Shkodër, la graniţa cu Muntenegru, până la Konispol, la doi paşi de Grecia. Peste 700.000 de buncăre, la trei milioane de locuitori!

O dată cu trecerea timpului, dar şi cu ceva imaginaţie, unele dintre ele au fost transformate în restaurante, altele în locuri de refugiu pentru nevoiaşi, iar altele sunt distruse pentru a putea fi recuperat oţelul din ele.

Pentru turiştii din alte ţări, ele sunt un fel de „piramidele Albaniei”, obiective turistice, numai bune pentru selfie  cu sau fără regie adăugată.

Site-ul Balcani e Caucaso Transeuropa prezintă un fotoreportaj realizat de Mimoza Dhima, elocvent pentru imaginea formei pe care a căpătat-o istoria recentă albaneză.

Din Polonia, cotidianul Gazeta Wyborcza scrie despre metodele de recuperare a oţelului din măruntaiele Albaniei.

Adesea grupate câte două sau trei, micile cupole din beton armat, cu intrare strâmtă, pot fi văzute în apropierea drumurilor, pe dealuri, în grădini sau chiar în apropierea plajelor. "Buncărele ar fi trebuit să reziste la orice, iar forma lor a fost concepută pentru ca gloanţele să ricoşeze", explica fostul ministru adjunct al Apărării, Maliq Sadushi. "Specialiştilor le-au trebuit doi ani pentru a găsi formula buncărului ideal", potrivit sursei citate.

Acum se bagă cauciucuri în buncăr şi li se dă foc. Sau se pune un sac cu îngrăşământ bogat în potasiu. Astfel se face o bombă rudimentară şi buncărul explodează. "După ce crapă betonul, dăm cu ciocanul până ajungem la oţel", explică pentru Gazeta Wyborcza, Djoni, un muncitor în construcţii din Berat, în centrul Albaniei. "Uneori scoatem până la două tone de oţel. Îl putem vinde la 15 centime kilogramul. Un buncăr poate deci aduce până la 300 de euro! Dar uneori trebuie să muncim din greu timp de mai multe zile pentru a sparge betonul. Şi, oricum, şeful meu ia cei mai mulţi bani. Eu câştig 20-30 de euro pe buncăr".

Cum sectorul construcţiilor este în plin boom în Albania, preţul oţelului a crescut.

Cupola din Tirana

Chiar în capitala Albaniei, Tirana, în piaţa Ministerului de Interne, o cupolă de beton, cu un foişor de supraveghere postat lângă ea, atrage atenţia.

Este un buncăr construit pentru a adăposti oficiali cu rang înalt din Ministerul de Interne sau din marea politică, în caz de atac nuclear. Are o suprafaţă de o mie de metri pătraţi, ziduri din beton armat, cu o grosime de doi metri.

Buncărul subteran era conectat cu Ministerul de Interne, el însuşi conectat printr-un tunel la vilele prim-secretarului Partidului Muncitoresc din Albania, Enver Hodja, al premierului Mehmet Shehu, din cartierul interzis Blloku, rezervat nomenclaturii, scrie cotidianul francez La Croix.

Toţi cei care ţineau ţara în mână se puteau refugia sub pământ, în caz de agresiune imperialistă, în timpul regimului paranoic al lui Enver Hodja.

Acum nu mai aşteaptă niciun atac nuclear, ci vizitatori, căci a devenit muzeu, unde sunt expuse fotografii şi obiecte reprezentative pentru represiunea politică din perioada comunistă.

Orice vizitator poate păşi în locul devenit muzeu, unde sunt expuse fotografii şi obiecte reprezentative pentru represiunea politică din Albania comunistă.

La adăpost

În caz de atac nuclear, cei 250 de deputaţi şi 15 membri ai Guvernului ar fi trebuit să se poată refugia într-un imens adăpost antiatomic săpat în munţi, la ieşirea din Tirana, între 1972 şi 1975.

Galeriile şi camerele adăpostului se întindeau pe 2.700 de metri pătraţi şi cinci etaje. Enver Hodjaa avea acolo apartamente private, care la rândul lor erau protejate de un supliment de material antinuclear.

Istoria este dureroasă. Cea recentă, poate şi mai şi, cu tranziţia dificilă, de după căderea comunismului. Victimele sunt în viaţă, dar şi călăii. Orice subiect doare. Albanezii au găsit cu greu mijloacele şi capacitatea de a face pace cu trecutul recent.

Represiune

O listă incompletă a victimelor recenzează 35.000 de deţinuţi politic şi tot atâtea familii prigonite indirect, 6.000 de executaţi şi mii de dispăruţi, încă necăutaţi de nimeni.

Albania a fost ultima dintre ţările foste comuniste care a creat un institut de studiere a crimelor comunismului. În 2011, la 20 de ani după căderea regimului. Iar institutul nu dispunea atunci decât de cinci cercetători şi trei arhivişti.

Hoxha era supranumit „Sultanul roşu”, iar Albania considerată o Coree de Nord mai mică, a Europei.

Era ca o închisoare ideală, în care deţinutul era susceptibil de a fi controlat în permanenţă, fără a vedea cine şi când. Ştiindu-se controlat, se autocontrola”, explică Etleva Demollari, directoarea muzeului dedicat fostului serviciu secret albanez SIGURIMI.

Se credea că totul era pus sub ascultare. În realitate, era departe de a fi adevărat, dar psihoza funcţiona mai bine decât tehnica însăşi”.

Spaima

SIGURIMI dispunea totuşi de 15.000 de „microfoane umane”. Reţeaua sa de informatori, sub coordonarea unor agenţi, într-o ţară cu nici 2 milioane de locuitori la începutul dictaturii şi 3 milioane, la căderea ei, mai scrie La Croix.

Albanezii persecutaţi şi rudele lor nu sunt foarte preocupaţi să-şi studieze propriul dosar. Potrivit unui studiu realizat în 2015 de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), pe un eşantion de 995 de albanezi de peste 16 ani, doar 22% dintre persoanele interogate considerau trecutul comunist drept o mare problemă.

Pentru tinerii de azi, deja istoria recentă este ca o poveste despre o ţară străină.

În 2018, 56% dintre cei 16.000 de vizitatori ai muzeului dedicat serviciului SIGURIMI au fost cetăţeni străini.

Faţă în faţă cu trecutul

În 1995 a fost adoptate două legi, una privind crimele contra umanităţii comise de regimul comunist, alta privind verificarea moralităţii personalităţilor.

Totuşi, niciun responsabil de crime nu a avut parte de vreun proces. Iar accesul la arhivele SIGURIMI a rămas confidenţial şi a fost folosit în scopuri politice, explică La Croix.

În 2015, o nouă lege a creat Autoritatea Superioară pentru Accesul la Informaţii pentru SIGURIMI, fosta poliţie secretă. Ea trebuie să centralizeze arhivele încă împrăştiate ale Ministerelor de Interne, Apărării, Justiţiei, serviciilor secrete sau ale Comitetului Central al fostului Partid Muncitoresc (comunist).

Se estimează că arhivele însumează 20 de milioane de pagini şi 2,3 kilometri de dosare. Toţi albanezii pot solicita să îşi consulte dosarul.

CREDIT FOTO: Balcani e Caucaso Transeuropa; Istvan Deak; Wikipedia

                                                                                               

 

Inapoi la articole
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
Citește în continuare pe EVZ Istoric