La Copou, s’au săpat în pământ bordee umede, pentru izolarea exantematicilor. Dacă priveşti pe uşa deschisă a unui bordei, vei vedea pe jos, în noroiu şi imundităţi, morţii care zac alături de muribunzi. Sunt mulţi, vineţi, scheletici.
Braţele şi picioarele lor goale, degerate, alburii sau violacee, colcăe, amestecate, ca nişte viermi uriaşi.
Marș nocturn
Marşurile se făceau noaptea, „ca să nu ne vadă aeroplanele nemţilor”.
Oamenii mergeau încet, cu înţepeniri ciudate, cu nepăsarea mornă, în care cade excesul de disperare.
Din cauza marşurilor de noapte, cei mai mulţi contractasem aşa zisa „orbire nocturnă”, care făcea pe bolnav să nu mai vadă absolut nimic, în penumbră sau după asfinţitul soarelui. În timpul zilei, la lumină puternică, vederea îi revenia.
Cei cari suferiau de acest rău, călcau ca din pod, fără să vadă unde puneau piciorul, dând unii peste alţii, ca nişte oameni beţi, orbăcăind, mormăiţi de vecinii supăraţi din coloană, înghiontiţi de nervoşi.
Mergeau, astfel, nopţi întregi, ca orbii, în bezna cea mai opacă, în haos…
Unii înebuniră şi, rătăcindu-se de coloană, urmăriră, peste câmpurile înzăpezite, albe halucinaţii…
