Părul este smuls în aşa fel încât să rămână o suviţă subţire de sprânceană întocmai ca o urmă de creion Conté.
Operaţiunea se face cu ajutorul pensetei – un cleştişor de tortură, într’o cabina unde se aud, câteodată, ecourile înăbuşite ale simpaticului supliciu.
Este interesant să vezi o domnişoară cu sprâncenele mari şi stufoase, ieşind din cabina supliciului, jumulită ca un pui de găină.
Dar moda, năbădăioasa modă, nu ţine seama de nimic atunci când îşi propune să păşească biruitoare…
O cucoană trecută de mult de vârsta tinereţei, căreia vopseaua de păr, aburul şi dentistul o menţin în rândul celora «între doua vârste», îmi povestea ce a păţit, într’un oraş de provincie, acum câteva luni:
– Imaginează-ţi Domnule că nevoită să stau câtva timp la o rudă a mea, în provincie, a trebuit să cer manichiurezei să-mi facă și depilaţie… Manichiureza s’a executat.
Dar neştiind bine despre ce este vorba mi-a smuls sprâncenele cu totul. Când m’am privit în oglindă, eram… un monstru.
Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac două sprâncene cu un creion din acela cu care se grimează artiştii.
La sedinţă, căldură tropicală. Mă apăram singură într’un proces.
La un moment dat magistraţii şi avocaţii isbucniră într’un râs inexplicabil.
La început am crezut că am spus vreo prostie.
Dar în cele din urmă am văzut pe batista cu care’mi ştergeam sudoarea, ambele sprâncene sub forma unei paste negre care’mi mânjise faţa.
Am fugit, am plâns şi am pierdut procesul.
Mi-am amintit această păţanie vazând în laboratorul lui Ionică o doamnă cu înfățișarea respectabilă care cerea cu insistenţă «rândul» pentru… o şedinţă de smuls sprâncenele.
Dar aici sunt specialiste şi pericolul este inexistent…
Ondole permanente
În faţa unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele poartă în cap un nesfârşit număr de tuburi legate cu fire electrice.
Frumoasele capete au înfăţişarea unor arici monstruoşi.
Altele își introduc capul în întregime în nişte saci încălziţi cu electricitate pentru a usca părul.
Aparatele de «ondole permanente» sunt cele mai perfecţionate; dar întrebuinţarea lor presupune oarecari cunoştinţe şi de aceea pentru asemenea lucrări intervine Ionică, în persoană.
Maestra titulară a acestei aparaturi este Domnişoara Otilia care face şi oficiul de casieriţă şi care cu aceiaşi dexteritate cu care numără banii manipulează şi ondolele electrice.
– Dar de ce se numesc „permanente”?
– Pentru că, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mâna, ondolele electrice ţin multă vreme, cinci-şase luni…
În treacăt, Domnişoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătându’mi importanţa lor în estetica şi frumuseţea părului.
Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul – săculeţii aceia în care cucoanele îşi introduc capul cum îşi ascunde struţul capul în nisip.
Căldură electrică. Înteleg. Dar când se face prea cald…
– Facem rece cu acest buton.
– Atunci, adăugai eu, o poetă cu ajutorul aparatului d-tale poate fi când la ecuator când la polul nord…
Am mulțumit lui Ionică şi Domnişoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit excursia în «laboratorul» încărcat cu aparate şi cu vapori de parfum şi am luat-o razna, pe calea Victoriei, să văd cum îşi poartă elegantele noastre spleenul şi fantezia mantourilor de toamnă.
