În fine vine momentul în care balonul a atins maximumul ascensiunii sale . Planam deci la 1500 metri deasupra Bucureştiului.
Ah! Dacă românii, tineri şi vârstnici, ar şti cât este de frumoasă capitala lor, de la înălţime, ar face economii la birje pentru a avea un balon la dispoziţie, dar cu condiţia ca balonul lor să.fie condus de D. Henri Beudet, care a trecut de mult în rangul de „surugiu” aerian de primă clasă.
Imaginaţi-vă aceste case cochete, înconjurate de grădini, aceste trei sute de biserici cu 11 turnurile lor duble, argintate, văzute din zbor de pasăre, de la 1500 metri înălţime sub un soare care apunea.
Academia, teatrul, hotelul Herdann, hotelul Gradovitz – acesta cu acoperişul său roşu, îmi făceau un efect mefistofelic în mijlocul modeştilor lor vecini – toate acestea îmi făceau efectul coloşilor de piatră lângă casele joase care, cu toate acestea, nu le lăsau să-şi aibă farmecul lor.
Un oraş, văzut de la această înălţime, este un spectacol grandios şi terifiant.
Pentru o clipă, am uitat că eu eram unul din acele mici puncte pe care le văd că se agită sub mine.
Mai văd, de asemenea, în imaginaţia mea, această multitudime de străzi largi ca nişte mici panglici, aceste linii de cale ferată, modesta Dâmboviţă, care şerpuieşte până se pierde din vedere, conducând excelenta sa apă pe o tavă de argint plină de borcane de dulceaţă;
această linişte înspăimântătoare, despre care nimic nu poate să dea o idee;
această cantitate nenumărată de iazuri de toate formele, înconjurând oraşul.
Această magnifică panoramă a fost de mai multe ori descrisă de către scriitori, chiar şi de către poeţi, cu un talent incontestabil, dar nici unul până acum nu avut avantajul de a o face la 1500 metri deasupra modelului său.
Mă pierdusem în această contemplaţie, când am resimţit o sguduitură violentă.
Această sguduitură, produsă de mobilitatea suportului, putea să fie foarte periculoasă deoarece, dacă nu aveai un picior de marinar puteai foarte bine să fii asvărlit de la această înălţime şi sfărmat la atingerea solului.
Sigur fiind că am luat direcţia Dealul Spirii – plecasem din grădina Kiibler (Putzu cu apa rece – în original) – mi-am aruncat privirile spre drumul care alerga paralel sub mine.
Timp de zece minute, l-am văzut dispărând sub trăsurile care mă urmăreau de jos.
Un moment mi-a fost greu să disting dacă aceştia erau fiinţe vii sau mici puncte albe produse ele un efect optic.
Oamenii erau de mărimea unui degetar de cusut; trăsurile păreau ca nişte omizi negre urcind pe o linie albă.
La această distanţă nu vezi nici-o mişcare a corpului uman; nu distingi nici chiar galopul cailor; totul alunecă şi nu merge.
Casele, de pe marginea drumului, se asemănau cu mici foi de hârtie lipite pe pământ.
Inspiraţia fericită pe care a avut-o D. Beudet de a-şi arma aerostatul său cu o paraşută, înconjurând mijlocul balonului, este un excelent protector şi în acelaşi timp un indicator pentru coborârile rapid.
Atunci când se deschide, este timpul să revii la tine-însuşi şi să te pregăteşti pentru aterizare, care, la fel ca şi plecarea, este momentul cel mai periculos.
Sgomotul începea să urce din ce în ce mai distinct pe măsură ce mă apropiam de pământ.
Coborârea se efectua cu o mare rapiditate spre acoperişul unei case.
Din fericire un nou curent de aer schimbă direcţia balonului.
Acesta este momentul în care nu trebuie să-ţi pierzi capul, fără de care ai fi cu siguranţă omorât de şoc.
Eu am ţinut cont cu seriozitate de avertismentele care mi-au fost date de către D. Henri Beudet, cu deosebire pentru evitarea şocului.
Nu am văzut pe nimeni venind în ajutorul meu.
Coborârea era aşa de rapidă că am depăşit cu mult trăsurile care mă urmau.
La aproximativ 150 metri de sol, eu m-am aşezat pe marginea extremă a nacelei.
În această poziţie aşteptam, cu ochii pe punctul unde vedeam că ar urma să aterizez.
