„În același an a murit Vedius Pollio, un om care, în general, nu făcuse nimic care să merite să rămână în amintire, deoarece a fost născut din oameni liberi, aparținea cavalerilor și nu făcuse fapte strălucitoare; dar devenise foarte renumit pentru averea sa și pentru cruzimea sa, astfel încât chiar și-a câștigat un loc în istorie.
Majoritatea lucrurilor pe care le-a făcut ar fi obositor să le povestesc, dar pot menționa că a ținut în rezervoare uriașe anghile care fuseseră învățate să mănânce bărbați și obișnuia să le arunce pe acei sclavi pe care dorea să-i omoare”.
Alți scriitori, precum Pliniu cel Bătrân sau Seneca cel Tânăr, au discutat despre practicile sale crude în timp ce s-au concentrat pe probleme de etică și moralitate, explorând în ce măsură mânia unui om îl poate conduce la cruzime extremă.
În lucrarea sa majoră, „De Irae” (Despre furie), Seneca disecă practica lui Pollio, adoptând o abordare filosofică pentru a o înțelege.
„A mustra un om când este supărat înseamnă a-i mări furia, fiind supărat pe sine. Ar trebui să-l abordați în moduri diferite și într-o manieră conformă, cu excepția cazului în care veți fi un personaj atât de mare încât îi puteți înlătura furia, așa cum a făcut împăratul Augustus când lua masa cu Vedius Pollio.
Unul dintre sclavi spărsese un pahar de cristal: Vedius a ordonat să fie condus la moarte, și nu oricum: el a ordonat să fie aruncat pentru a hrăni pești de dimensiuni mari, pe care îi creștea într-un tanc. A ăcut-o din cruzime”.
Scriitorul creștin de mai târziu, Tertullian, în lucrarea sa „De Pallio”, a scris un capitol pasionant despre cruzimea lui Vedius Pollio:
„La fel scufund bisturiul în inumanitatea care l-a determinat pe Vedius Pollio să folosească sclavii pentru a umple burta anghilelor marine. Încântat, fără îndoială, de sălbăticia sa romană, a ținut monștri pe pământ, fără dinți, fără gheare, fără coarne: a fost plăcerea lui să transforme în moștri peștii săi, care (bineînțeles) urmau să fie gătiți imediat, ca în măruntaiele lor el însuși să poată gusta o anumită aromă a trupurilor propriilor săi sclavi”.
Nu se știe dacă Pollio a consumat sau nu anghilele care s-au hrănit cu carne umană.
Însă, nu există motive pentru a respinge această posibilitate. Se pare că a fost de o cruzime fără măsură.
Sursa AICI
