Tribunalul bisericii a remarcat că „relațiile reci dintre soț și soție” nu erau un motiv canonic de despărțire.
Bibescu a apelat atunci la o autoritate superioară, dar și patriarhul Germanus al IV-lea i-a respins cererea. Acest lucru l-a forțat pe Bibescu să mituiască Divanul otoman și să obțină înlocuirea lui Germanus cu Meletius al III-lea, care a semnat în cele din urmă divorțul cu Ghica.
Marițica și-a văzut visul cu ochii
Gheorghe Bibescu și Marițica s-au căsătorit apoi la 9 septembrie 1845, într-o ceremonie fastuoasă care a avut loc la Focșani. Nașul celor a fost chiar domnitorul moldovean, Mihail Sturdza. Episcopul Neofit încă dezaproba căsătoria și, prin urmare, nu a fost invitat. Ceremonia a fost urmată de un bal de gală, cu muzică oferită de dirijorul austriac Ludwig Wiest și decorațiuni proiectate de Gheorghe Asachi. Nu mai puțin de 50.000 de localnici au fost prezenți la nuntă. De altfel, Bibescu și Marițica au fost în acele zile nași pentru 12 nunți țărănești, dăruind însurățeilor pământ și vite.
Marițica nu s-a bucurat de poziția de doamnă decât câțiva ani.
Eșecurile generale ale regimului Bibescu au fost în mare măsură atribuite ambițiilor sale, pe care domnitorul s-a simțit obligat să le satisfacă. O notă transmisă la Viena de generalul austriac Franz von Wimpffen îl cataloga pe Gheorghe Bibescu drept un bărbat slab care e manevrat de soția sa „cocheta”. Wimpffen susține că această influență se manifesta se vedea și în proiectele naționaliste și „daco-române” ale Prințului.
Izbucnirea Revoluției și un atentat ratat împotriva sa l-au silit pe Gheorghe Bibescu să plece în exil. Marițica și-a urmat soțul în exil, unde avea să moară pe 27 septembrie 1859. Nu avea decât 44 de ani.
